Tatal nostru

Tâlcuire de Olivier Clement

 Tatăl nostru.
Care esti în Ceruri.
Sfinteasca-se Numele Tau.
Vie Împaratia Ta.
Faca-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pamânt.
Pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi.
Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispita.
Ci ne izbabeste de cel rau.

Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sai si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sa patrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însasi fiinta ei. Caci trebuie sa întelegem ca toata bogatia liturgica a Bisericii, toata mostenirea ei ascetica si duhovniceasca nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însasi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatal, în Duhul Sfânt.
Exista în Evanghelie doua versiuni ale rugaciunii "Tatal nostru", cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupa Matei, mai lunga si deja liturgica, a fost adoptata înca din primele veacuri ale Bisericii.
Primele doua cereri din "Tatal nostru" se regasesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagoga si care trebuie sa-i fi fost familiar lui Iisus. Înradacinata într-o istorie precisa, aceea a Primului Testament, rugaciunea "Tatal nostru" o deschide, o depaseste, o desavârseste.
Primul cuvânt al rugaciunii pe care ne-o da Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sau, este, într-adevar, "Tata": Pater imon, "Tata al nostru".
Sa ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevarat primul: "Tata". Este un cuvânt care suna ciudat pentru omul zilelor noastre.
Omul de astazi este orfan. El nu are radacini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimuta si se îndreapta spre nicaieri.
I s-a spus ca paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurda si "represiva" si chiar este astfel daca ea nu da un sens spiritual vietii: atâtia "tati" nu sunt nimic altceva decât niste reproducatori.
I s-a spus ca "Dumnezeu Tatal" este dusmanul libertatii sale, un fel de spion ceresc, un Tata sadic. Si de ce sa n-o marturisim, crestinatatea istorica, în Orient ca si în Occident, într-o epoca sau alta, a dovedit, chiar daca numai trecator, aceasta acuzatie.
Prin urmare, multi se îndreapta astazi spre spiritualitatile asiatice care promoveaza un scientism al interioritatii, unde divinul, impersonal, te face sa te gândesti mai degraba la o imensa matrice cosmica. Da, suntem "orfani". Incestul si homosexualitatea, cele doua indicii ale absentei tatalui, bântuie societatea noastra. Moartea tatalui se înscrie în frica de celalalt.
De aceea astazi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învata aceasta rugaciune care începe tocmai prin cuvântul "Tata".
Acest "tata" transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de "sânul Tatalui", toata Biblia evoca "adâncurile milei Sale", rahamim acest Tata este matricial, El îsi "simte" copiii, asa cum si-i "simte" o mama cu toata fiinta sa, cu carnea si cu maruntaiele sale.
Totusi: Tata. Rezultatul, asa cum sugereaza aceasta simbolistica, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sa mergem spre celalalt.
Astfel: Tata. Ce înseamna acest cuvânt pentru viata noastra de zi cu zi? Înseamna ca niciodata, dar niciodata nu suntem orfani, pierduti, lasati în voia fortelor si determinarilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat - însa timpul a început cu "big-bang"-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein - acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatalui.
Nebuloasele si atomii - care sunt tot nebuloase - Îl iubesc impersonal pe Tatal, prin însasi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sa-I raspundem în mod constient, sa-I exprimam cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legatura personala cu Tatal, devine mai nobil si mai maret decât lumea întreaga.
Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatalui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, "ne-au pulsat venele de existenta", se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatalui.
Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strafundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iata ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sa traiesti; a trai este un har, o slava, toata existenta e o binecuvântare.
Cred ca în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioara, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabila "Viata si destin" - se regaseste acest sentiment de bunatate si de frumusete profunda a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsita, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunata la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre parinti si copii, lucru rar în literatura occidentala contemporana.
Teologia, spiritualitatea noastra, stiu bine ca nu se poate întemnita aceasta taina a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleaza ca acest abis - de care vorbeste si India - este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndraznim sa îngânam:"Abba, Tata" - un cuvânt de o nesfârsita tandrete copilareasca, de o încredere plina de respect, iata tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleaza faptul ca acest paradox nu exista numai în relatia Tatalui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.
În Dumnezeu însusi este originea fara origine si Celalalt filial si Suflarea de viata si de iubire care se odihneste în Celalalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.
În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceasta mare taina a unitatii si a diferentei. Si noi, dupa chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.
Numai ca în Dumnezeu, între Originea si al Sau Celalalt filial, în Duhul unificator, raspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absoluta, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sa mergem spre Lumina si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pazeste porcii si care ar vrea sa manânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim ca Tatal, nu numai ca ne asteapta, dar chiar vine în întâmpinarea noastra.
Lumea nu este o închisoare, ci un "pasaj obscur", pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O opera pe care o scriem împreuna cu Dumnezeu. Daca toate sunt binecuvântate de Tatal, trebuie sa stim la rândul nostru sa-L binecuvântam în toate lucrurile.
Ar trebui sa încercam sa regasim, sa reînnoim si înainte de toate sa interiorizam toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le da Biserica si care ne asimileaza binecuvântarilor, "binefacerilor" divine din primele capitole ale "Facerii": "Si a vazut Dumnezeu ca este bine", tob, care înseamna "bun si frumos", Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin "frumos". Maxim Marturisitorul ne învata sa facem, cu fiecare privire atenta, contemplativa, o experienta treimica asupra lucrurilor: simplul fapt ca un lucru exista, ca se odihneste în fiinta, ne trimite la Tatal, "facator al cerului si al pamântului, al tuturor celor vazute si nevazute..." (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul ca putem sa-l întelegem, sa descoperim în el o structura uimitor de "inteligenta" ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatalui, iar aceea ca lucrul e frumos se integreaza în mod dinamic într-o ordine, tinde catre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viata facatoare, despre care Serghei Bulgakov spunea ca e personificarea frumusetii. Sa învatam sa descifram astfel în lucrurile Paternitatii lui Dumnezeu, pe Tatal "Cel cu doua mâini", pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatal, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.
Totusi, experienta treimica cea mai importanta se înscrie în acel imon care-l urmeaza pe Pater, în al doilea cuvânt al rugaciunii: "Tata-al nostru".
Din acest "nostru" as vrea sa retin doua lucruri.
Primul consta în aceea ca trebuie sa învatam sa descoperim "taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui". Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este ca omul îsi aroga o putere absoluta asupra omului. Ideologiile pretind ca pot explica omul, ca-l pot reduce la concepte ca cel de rasa, clasa, etnie, religie, cultura. Iar ideologii, "cei care stiu", se simt îndreptatiti, pentru binele umanitatii, spun ei, sa manipuleze, sa conditioneze, sa întemniteze, sa tortureze si sa ucida oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stapânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamna "concept" în germana).
Dimpotriva, trebuie sa întelegem ca celalalt, oricare ar fi el, chiar daca e un vames, o desfrânata, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sa traducem), celalalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatalui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.
Nici o alta definitie mai buna decât ca este de nedefinit. Sa învatam sa nu mai blestemam, sa învatam sa nu mai dispretuim: "Nu este alta virtute decât aceea de a nu dispretui", spunea un Parinte al pustiei.
Celalalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru ca acest chip este si cuvânt, sa încerc sa raspund, sa devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politica. Amintiti-va: sa nu dispretuiti!
Cealalta problema pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legata de prima, este relatia dintre Biserica si umanitate: "Tatal nostru", acest "nostru" înseamna oare numai Biserica unde suntem toti "madulare unii altora", un singur trup, o singura fiinta în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limba de foc la Cincizecime? Însa Cuvântul, spune prologul lui Ioan, "este lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine în lume". Se poate traduce si astfel: "... care, venind în lume, lumineaza pe toti oamenii". Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a daruit tuturor viata.
Biserica înseamna toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteaza, ajung sa descopere toate acestea, care intra în mod constient în aceasta lumina si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este "preotia împarateasca", "poporul sfânt" menit sa se roage, sa marturiseasca, sa lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, caci Euharistia este data "pentru viata lumii".
Nu e fir de iarba care sa creasca în afara Bisericii, nu e constelatie sa nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axa a lumii. Nu exista un singur om care sa nu aiba o legatura de taina cu Tatal care Îl creaza, cu Hristos, "omul maxim", cu Duhul de viata facator. Nu exista om fara o aspiratie spre bunatate, o tresarire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.
Multi vor zice, în ziua judecatii, coplesiti de bucurie: "Doamne, când Te-am vazut flamând, si Te-am saturat... strain si Te-am primit, gol si Te-am îmbracat? Când Te-am vazut bolnav sau în temnita si am venit la Tine?"
Si vor auzi raspunzând: "Adevarat va spun voua, ca de câte ori ati facut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati facut". Dar oare noi facem astfel?
De aceea, în viata noastra de zi cu zi, sa nu facem din Biserica o secta, un ghetou.
Sa stim sa cautam peste tot germenii vietii. Sa stim sa-i primim în gândirea, în iubirea noastra si sa-i aducem în Rugaciune, în Biserica.

Sus

Care esti în Ceruri

"Cerurile", aici, arata caracterul inaccesibil, abisal al Tatalui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absenta, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi masoara propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepartat, al oceanului dumnezeiesc.
Urmeaza momentul când orice activitate mentala se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare pura. Trebuie sa existe în viata noastra de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tacuta. Parintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stapânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfasurându-se ametitor înaintea lui.
Trebuie sa stii uneori sa te opresti si sa asculti linistea, sa te bucuri de ea, sa te uimesti, sa te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasa, într-o camera unde ai ramas singur, într-o biserica deschisa dintr-un oras mare, la o plimbare în padure, poate aparea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sa ne straduim sa o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te patrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tacuta, uneori împlinita.
Dar de ce tocmai Cerul trebuie sa slujeasca drept simbol pentru transcendenta? De buna seama pentru ca azurul profund - mai ales în tarile mediteraneene - este dincolo de puterea noastra de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învaluind totul si patrunzându-l cu lumina sa.
În limbile arhaice divinitatea este desemnata printr-un cuvânt care înseamna "cer sclipitor".
Trebuie sa stii sa privesti cerul, sa te lasi inundat de el, purificat pâna în strafundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodata la biserica, escaladeaza aceste locuri înalte, care sunt muntii, daca nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre marile meridionale unde apa si cerul se confunda într-o sfera de plenitudine, de un albastru pur?
"A fost regasita. Ce? Eternitatea. Este marea contopita cu soarele".
Totusi, revolutia tulburatoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sa-si mai gaseasca locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cartii lui Iov a devenit absenta întunecata.
Nesabuitul de Nietzsche Îl cauta în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pamântul o ia razna neluat în seama, unde nu mai exista sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia data de azurul sclipitor risca sa se transforme într-un divertisment de vacanta. Altundeva trebuie regasit cerul divin.
Altundeva? În "inima", ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adânca, unde toata fiinta noastra se aduna si se deschide într-un abis de lumina: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.
Una dintre lucrarile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim sa traim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsa. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozeaza inteligenta si dorinta, si chiar daca nu ajungem pâna la abisul de lumina, de acolo pot tâsni scântei si o tresarire puternica si dulce ne va aprinde inima.
Trebuie sa regasim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care rascoleste întreaga fiinta, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostinta într-o tandrete ontologica, o liniste împartasita, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba calugarilor, ci lucrarea smerita a tuturor, si as adauga ca este si o problema de cultura.
În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânara, responsabila a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreaba seful, pe "batrânul doctor", de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legata de ea, siguranta diagnosticului. El îi raspunde ca a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si ca dragostea, daca e acel dar atât de rar de a sti ca un altul exista, poate cu adevarat sa sparga o "inima de piatra" si s-o transforme într-o "inima de carne".
Dar, adauga "batrânul doctor", sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sa se retraga, sa se închida în el sa amuteasca pe dinauntru, sa-si linisteasca inima pâna la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata caruia se reflecta luna si stelele. Linistea si pacea fac posibila venirea Tatalui "care este în ceruri" si pe oglinda inimii astfel cercetata se înscrie adevarul fiintelor si al lucrurilor.
Si este si o chestiune de cultura. Avem nevoie de muzica, de poeme, de romane, de cântece, de o întreaga arta, chiar si una comuna, care sa ne trezeasca fortele inimii.
Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeaza granita sinuoasa dintre iubire si moarte, dintre revolta si slavire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ - noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvaluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazela. De aici înainte Magmân este harazit ratacirii si cautarii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea "frumusete care creaza orice comuniune", spune Dionisie Areopagitul.
Iar Sfântul Ioan Scararul vorbeste de acea "cântare profana, care duce la bucuria interioara, la dragostea dumnezeiasca, la lacrimile de sfintenie". Geniul crestinismului este în mod tainic, "filocalic", iar "filocalie" înseamna "iubire de frumos" si frumusetea nu trebuie rezervata cultului, ascezei, ea trebuie sa straluceasca si în cultura.

Sus

Sfinteasca-se Numele Tau

Din veac Tatal se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sau. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti pâna la capat, caci Numele este prezenta, "despartita" si în acelasi timp "stralucitoare" adica sfânta. "Sfintirea Numelui" nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adica martiriul. Iisus a sfintit Numele pâna la Cruce si Numele L-a sfintit pe El pâna la Înviere. Iisus cel rastignit este "Unul din Sfânta Treime" rastignit, spune Liturghia bizantina. Iisus cel rastignit este Dumnezeu cel rastignit.
Acolo, în acea golire totala de pe cruce se reveleaza Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, "Dumnezeu este iubire", spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alatura în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastra. "Parinte, daca e cu putinta, fa sa treaca de la Mine paharul acesta". "Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"
Astfel ca, de acum încolo, între suferinta noastra si neant, între revolta, disperarea, agonia noastra si între neant, se aseaza Dumnezeu cel întrupat si rastignit si Acesta, înviind, ne deschide nebanuite cai de lumina.
Pentru a "sfinti Numele" noi nu trebuie decât sa ne refugiem la crucea lui Hristos.
Martiriul crestin este o experienta mistica în care un barbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredinteaza lui Hristos, cu o încredere smerita, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmpla atunci ca îl napadeste bucuria învierii.
Sunt multe feluri de a fi martir: "... fericiti cei prigoniti pentru dreptate... fericiti veti fi când va vor ocarî..." Sau, poate banal, boala, decaderea, pierderea celor apropiati, tradarea, singuratatea, moartea.
Întâi de toate, trebuie sa combatem suferinta, cu atentie delicata, atât la aproapele cât si la noi însine.
Occidentul modern a facut mult în acest sens si e bine. Caci suferinta poate fi obscura, fara sens, insuportabila; de aceea atât de des ea desparte, obsedeaza, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderata si daca o traim în credinta, ea poate sa faca din trup o chilie de mânastire, sa ne detaseze si sa ne deschida.
Dar trebuie sa ma rog mai ales ca sa-mi traiesc suferinta ultima si sa mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sa vina atunci în mine "sfintirea Numelui" si chiar, daca este voia lui Dumnezeu, ca ea sa straluceasca în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate ca atunci, în acea spaima si oroare va patrunde o lumina si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai "Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", ci si "Parinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu".
Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu exista decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamna sa stii totul. Poate ca înseamna sa nu stii nimic, dar sa ai, totusi, încredere. În legatura cu "sfintirea Numelui", as vrea sa adaug doua lucruri:
Primul este ca Numele invoca si evoca Prezenta. El nu o stapâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sa iubeasca îsi schimba între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmpla, si este infinit mai puternic - caci cel putin suntem siguri de iubirea Lui - în legatura noastra cu Hristos.
Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheama "Rugaciunea lui Iisus", "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul", pronuntata odata cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: "Kyrie eleison", "Doamne miluieste", "Doamne ajuta-ma, spre ajutorul meu ia aminte", "Cum stii Tu si cum vrei Tu...", "Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie" etc.
Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a "sfinti Numele", de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitatii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Caci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri... Numele se reveleaza la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii...
Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continua a Numelui, ci macar sa facem sa tâsneasca din când în când un strigat de ajutor, sau de marire a lui Dumnezeu. Problema este sa nu uitam de Dumnezeu. Caci uitarea este cel mai mare pacat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o data, trebuie sa ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar daca numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sa strigam catre El, catre Dumnezeu cel viu si nu sa amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? "Tu m-ai luat drept tinta" - îl citez pe Iov. "Vei înceta Tu, în sfârsit, sa ma privesti spre a-mi da timp sa-mi înghit saliva?" (iarasi Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Calauzeste-ma, lumineaza-ma. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în placerea smerita de a exista: slava Tie, Doamne, slava Tie. Atunci ne dam seama ca avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat... Invocarea Numelui: rugaciunea celor care nu au timp sa se roage.
Celalalt lucru pe care as vrea sa-l spun în legatura cu "sfintirea Numelui" este ca nu exista, pentru Iisus, o separare statica între sacru si profan, nu exista reguli care sa desparta curatul de necurat. Viata noastra de zi cu zi se misca între Kiddouch haschem, "sfintirea Numelui" si Hilloul haschem, "profanarea Numelui" si hotarul este într-o continua miscare, el trece prin inima noastra, prin gura care graieste din prisosul inimii, prin privire.
Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, "orice vas va fi închinat Domnului", iar "cinstea si slava" popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelenta "bun" sau "rau"; pentru un pedagog, un judecator si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legaturii cu ceilalti.
Si daca tehnica ne elibereaza si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sa putem regasi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

Sus

Vie Împaratia Ta

Dupa Tatal si Cuvântul prin care acesta se reveleaza, iata-L si pe Duhul Sfânt. Caci o varianta foarte veche a Evangheliei dupa Luca înlocuieste "Vie Împaratia Ta" prin "vie Duhul Tau cel Sfânt".
Sa vina Duhul tau cel Sfânt si sa ne împartaseasca de Împaratia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tau, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta... toate acestea înseamna un singur lucru.
Împaratia, cerul nou si pamântul nou sunt cerul si pamântul înnoite în Hristos, patrunse de harul Duhului, care este viata curata, eliberata de sub stapânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevaratul "rug aprins", spune Maxim Marturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgura si cenusa, învelisul opacitatii si al urii noastre, al oricarei complicitati cu puterile haosului, ale întunericului.
Vie împaratia ta" înseamna sa pregatim, sa anticipam cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepartând zgura si cenusa. Caci Împaratia a carei venire o cerem este deja în mod tainic prezenta, fiecare celebrare euharistica anticipeaza Parusia si exista în viata fiecaruia clipe euharistice, scântei din Parusie.
Nu trebuie sa ne temem de aceste momente, de aceasta plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugaciune tacuta, de rugaciune dincolo de rugaciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senina, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevarului, a frumusetii, sau într-o adevarata întâlnire; sa descoperi "oceanul interior al unei priviri" si "pe celalalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sa-l citam tot pe el, sa te alaturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupa chinurile agoniei, când fata unui mort se însenineaza si când, noteaza Franz Rosenzweig, "individul renuntând la cele din urma ramasite ale individualitatii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultima, la singuratatea ultima..."
În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împaratia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pamântul e sfânt, e o taina, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.
Sa fim bine întelesi. Exista o apropiere narcisista, grotesc sau tragic avida de placere, de pofta de a fi. Aici se combina cele doua patimi de capatâi, lacomia trupului si mândria cugetului... omul risca atunci sa se descompuna, cum spunea Kirkegaard, în "mici eternitati de placere". Din fiinte si lucruri, el nu vede - si aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.
Dar placerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumita distantare interioara, cu recunostinta, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepatimasa, în sensul ascetic al cuvântului "patima", adica neidolatra. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împaratiei... Ritmul respiratiei - "sa respiri, o, nevazut poem!", spune Rilke -, mireasma pamântului dupa furtuna, nesfârsita, isihasta rasucire si dezrasucire a valurilor si a nebuloaselor, "cântarea cântarilor" unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împaratiei.
Actul creator care genereaza frumusetea si iradiaza viata si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descopera existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împaratiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos - care se rezuma în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu sa te accepti - si totusi: "iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti" -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cai ale responsabilitatii si comuniunii.
Revelatia Împaratiei consta cu adevarat în aceea ca nimic nu este mai presus de persoana si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevar, frumusete, înceteaza de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastra, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzatoare.
Si daca nu reusesti sa "pazesti poruncile", nu te considera niciodata pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decaderea ta, se afla Hristos. Întoarce-te catre El, lasa-L sa te iubeasca, sa-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafata, inima e cea care trebuie sa se transforme.
Nici macar nu trebuie sa începi prin a încerca sa-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai sa întelegi ca El te iubeste. Si daca iubirii i se raspunde cu iubire, daca inima profunda se trezeste, atunci însasi viata lui Hristos, adica suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, sa îndepartezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupa izvorul din strafundul sufletului tau.
Va trebui, la un moment dat, sa respiri mai profund decât aerul acestei lumi, "sa respiri Duhul", cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sa întâlneasca, sa elibereze, sa exprime geamatul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune ca e în lauzie, în facere: cosmogeneza si, de la Întrupare încoace, hristogeneza (de ce n-am relua, în afara unei sistematizari contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sa se comporte ca un rege, un preot, un profet...

Sus

Faca-se voia Ta, precum în cer, asa si pe pamânt

Voia lui Dumnezeu nu este o vointa juridica ci un influx de viata, ceea ce da existenta si o înnoieste când aceasta se rataceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însasi, universul întreg sustinut de ideile-vointe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca "toti oamenii sa se mântuiasca", subliniaza întâia Epistola catre Timotei. De aceea trebuie "sa ne rugam zilnic pentru ca toti sa se mântuiasca"; sa ne rugam pentru toti cei "care nu stiu, nu vor sau nu pot sa se roage" asa cum le cerea calugarilor sai patriarhul Iustinian al României.
Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasa si buna, cum spune Facerea, este cufundata în orori. Lumina exista, citim în prologul lui Ioan, dar exista si întunericul.
Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fara sa se nege pe sine, aceasta atotputernicie - în stare sa creeze fiinte care-o pot refuza - aceasta atotputernicie este si o atotslabiciune.
Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre lumina. Dumnezeu respecta libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.
Dar pentru ca ea sa nu fie biruita de întuneric, El se întrupeaza si coboara în moarte, în iad, pentru ca sa existe de aici înainte un loc unde vointa omului sa se poata uni cu vointa divina. Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umana s-a alaturat cu durere si bucurie vointei Tatalui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatalui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pamânt, ca si în cer.
De aceea este de ajuns sa aderam la Hristos cu toata fiinta noastra. "Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si învatati-va de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Ca jugul Meu e bun si povara Mea este usoara"(Mt. 11, 28-30). Împaratia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa si pe pamânt "nu este din aceasta lume" si nu în istorie se va realiza ea. Rugaciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne da astfel, despre politica, o nuanta de ironie, de realism si rabdare, ea laicizeaza exercitiul puterii, relativizeaza ideologiile si entuziasmele istoriei - istoria fortelor colective, în sens marxist. Într-o prima etapa, nu visam sa transformam societatea în paradis, ci luptam, pentru ca ea sa nu devina un iad, sa-i mentinem echilibrele necesare, ca e vorba de "separarea puterilor" a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxona - si protestanta - despre Stat. Omul rugaciunii si al sperantei evita pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât si amaraciunea revolutionarilor, pe care în mod sigur îi dezamagesc revolutiile, cele nefacute, ca si cele prea bine facute. El stie ca nu se va sfârsi niciodata cu prostia si cu ura, dar nu e un motiv sa se resemneze.
În acelasi timp, trebuie sa spunem, odata cu Serghei Bulgakov, ca "istoria nu este un culoar vid". Aceasta imensa forta de viata, de viata adevarata pe care Învierea a adus-o în lume si care se revarsa din potirul euharistic si din rugaciunile sfintilor, nu lucreaza numai în destinele individuale. Societatea si cultura, si ele sunt dimensiuni ale persoanei si ale relatiei interpersonale.
Crestinatatea a încercat o sfintire a culturii, nu fara succes, dar a îngradit din ce în ce mai mult libertatea. Astazi tine de biserica sa se elibereze de nostalgii, de vointe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pamânt tainic de unde se vor ridica padurile viitorului. Nu singura de altfel, ci în colaborare cu toate cercetarile convergente, cu cele crestine întâi de toate, cu toate asteptarile si intuitiile culturii contemporane: fie ca e vorba de noile reflectii despre drepturile omului, de acea metanoia abia schitata a unei filosofii în care ceea ce nu este lucratura a neantului se ocupa de relatie si de chip, fie ca e vorba despre deschiderile stiintei sau despre critica economismului.
Odata cu prabusirea ideologiilor si cu evolutia nihilismului, vine vremea unui crestinism creator. Gânditori altfel necrestini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat ca adevarata infrastructura a istoriei este cultura. Iar noi stim bine, cultura, cu conditia sa nu devina un fals, se hraneste din spiritual. Ea ca si în tectonica "placilor": e suficient ca placile cele mai profunde ale scoartei terestre sa se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafata sa aiba loc cutremure. Adevaratele revolutii sunt revolutiile spiritului, spunea Berdiaev.
"Revolutia constiintelor", spune astazi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religiosi, mai ales francezi si rusi din prima jumatate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie.
În anii care vin va trebui sa apara initiative si propuneri crestine în chiar interiorul societatii civile si al culturii. Va fi important ca însisi crestinii, pe cât posibil în grupuri sau sustinuti de comunitatile bisericesti, sa propuna noi atitudini, sa inventeze noi forme de viata si de munca în profesia lor, la scoala, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei si ale mizeriei, unde încolteste violenta...
Nu va exista niciodata, decât poate ca un ideal si ca un catalizator, o "civilizatie a iubirii". Va exista întotdeauna, în viata colectiva, un fond de impulsuri irationale, pe care trebuie sa stim sa le stapânim, sa le folosim, sa le controlam (si aici machiavelicii moderati si lucizi fac mai mult decât naivii mânjiti cu sentimentalisme).
Numai sfintenia este cea care poate vindeca raul din radacina. Dar sfintenia trebuie, ca si Evanghelia, sa introduca în societate o tensiune, un ferment sau o rana care sa constituie însusi locul libertatii spiritului. Si daca nu poate exista o "civilizatie a comuniunii" depline si definitive, trebuie sa deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franta, pe poduri si sosele, "cai de mica comunicatie"!

Sus

Pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi

 Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastra, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sa facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin munca, într-o civilizatie pe cât posibil cinstita (e un punct asupra caruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce ma tine în viata. Or, faptul de a continua sa traiesc presupune o întrepatrundere incredibila de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit sa mor de atâtea ori: razboi, accident, cancer, insuficienta cardiaca, tentativa de sinucidere - sau mai stiu eu ce? O persoana sau alta, al carei chip, voce sau rugaciune pentru mine reprezinta si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea sa-l apar si sa-l ghidez în viata, îmi scapa cu desavârsire.
Nu exista decât doua iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita ramân fara succes, o stim bine. Fie rugaciunea: pâinea noastra cea pe care ne-o asigura o întreaga civilizatie - hrana, îmbracamintea, locuinta, securitatea, aceasta pâine pe care ne-o da acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceasta pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hraneste sufletul nostru, recunoastem ca o avem de la Tine: da-ne-o noua astazi. Sau pur si simplu: da-ne noua ziua cea de astazi. Sau daca vrei sa ne-o iei, ia-ne-o. Daca este voia Ta, voi muri astazi, sunt un slujitor nefolositor, elibereaza-ma din acest joc ciudat si strain, în fond... (Iov 1, 20-21).
Astfel, sa privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astazi aceasta subzistenta, ca pe , adica pâinea Împaratiei. Or, pâinea Împaratiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sa primim orice pâine, orice mijloc de subzistenta, ca si cum ar fi Euharistia, adica împartasirea cu Trupul sau, cu prezenta Sa. În mistica evreieasca se spune ca prezenta, numita schekhinah, este exilata, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor.
Sarcina zilnica a celui credincios este sa descopere si sa scoata la iveala scânteile Prezentei, pentru ca ele sa regaseasca focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o.
În A douazeci si cincea ora de Virgil Gheorghiu vedem un taran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostinta, ca si cum s-ar împartasi. Când masa este sarbatoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. "Dati multumire pentru toate", spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire).
Exista un anumit mod de a ne spala, de a ne îmbraca, de a ne hrani, cu hrana sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celalalt, un fel euharistic. Si cred ca mai exista un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugaciunii Tatal nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putina detasare si pur si simplu sa nu uitam de Dumnezeu, chiar daca nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limita, incapacitatea noastra de a darui.
Ajuta-ne sa descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine.
Traditia ortodoxa ne învata invocarea Sfântului Duh înaintea oricarei treburi de oarecare importanta, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii - desigur, în zadar, caci si femeia simte nevoia sa fie mângâiata -, ea este deja cu totul în Împaratia lui Dumnezeu si ne ajuta sa trecem si noi pe celalalt mal, ea este, într-o persoana creata, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugereaza ceea ce ar trebui sa fie legatura noastra cu pamântul, caci pâinea înseamna pamântul muncit de om. Omul, sau va distruge pamântul, sau va face din el o Euharistie.
Pamântul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoana din pântecele pamântului-mama. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astazi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legatura omului cu pamântul, crestinii trebuie sa propuna o alta atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealalta, ci pe aceea a unei responsabilitati iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. "Terra-mama, sora noastra", cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastra, logodnica noastra, pe care trebuie s-o întâmpinam cu un respect nemarginit, pentru ca ea sa ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plamadita cu toata mireasma Împaratiei.
Cererea de pâine, daca vrem s-o spunem fara inconstienta sau ipocrizie, ne impune o alta exigenta: aceea de a împarti cu celalalt. Comuniunea euharistica este o partasie, este inseparabila de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gura de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au aparut si pentru ca lumea crestina n-a stiut sa împarta; pentru ca a pastrat "taina altarului", uitând-o pe aceea a "fratelui". Drama, se stie, continua si se agraveaza astazi la scara planetara.
Trebuie sa practicam aceasta partasie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sa se transforme în adevarate comunitati. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viata, s-o punem în valoare în luarile noastre de pozitie civice, la scara nationala, în respectul si primirea strainului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i pastra propria-i cultura, daca aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanitati.
Putem sa visam, sa propunem, sa precizam o ordine economica mondiala. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili sa-si puna stiinta în slujba rugaciunii: da-ne noua, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuinta, si fa ca ea sa fie si pâine a Împaratiei, pâinea bunavoirii fratesti si a frumusetii.
Vorbind de viata cotidiana, trebuie sa înmultim cu rabdare tocmai aceste mici realizari, atât în societatile bogate cât si în cele sarace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales sa adoptam un nou stil de viata al carui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntara a propriului consum, în folosul împartirii cu ceilalti...

Sus

Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri

Iarta-ne noua greselile, datoriile: Îi datoram totul lui Dumnezeu. Nu existam decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide caile desavârsirii, care ne readuce la El si ne da harul Sau. "Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitatii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al Moscovei.
A ne închide în noi însine, a refuza aceasta relatie care ne da fiinta, înseamna a ne lasa prada distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales daca dam cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusa de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceasta legatura fragila, dar singura vie, care uneste samânta cu pastaia. Si chiar acolo, poate ca mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, rastignit, coborât la iad, ne asteapta pentru a ne ierta datoriile (pacatele).
Ar trebui sa citam textele cutremuratoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos ca vine la noi de bunavoie, îsi declara iubirea si implora iubirea noastra sa raspunda la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supara din cauza jignirii. Respins, El asteapta la usa. Ca un adevarat îndragostit, El îndura ocarile si moare - pentru a învia si a ne învia, odata ce L-am primit. "Pentru tot binele pe care ni l-a facut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iarta toate greselile".
Si Cabasila, el însusi laic, recomanda acelora ce traiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sa ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe strada, ca Dumnezeu exista si ca ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iarta-ma ca uit atât de adesea, ajuta-ma sa ma accept ca si creatura a Ta, ca si cel dintâi dintre pacatosi, un pacatos iertat, un madular neînsemnat si dureros al trupului Tau, al Bisericii Tale. Ajuta-ma sa ma accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea ca Tu singur transgresezi orice limita...
"Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-ma", spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sa fac un pas, nu numai pe strada, dar nici în viata, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sa exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant - sau mai precis, în iad.
"Iarta-ne noua greselile", caci Tu ne-ai sortit noua, tuturor oamenilor, sa-Ti devenim fii în Fiul Tau, în Iisus Hristos. "Iarta-ne pacatele", numai acest strigat ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceasta oboseala de a exista, care constituie fara îndoiala, în zilele noastre, o forma majora a pacatului.
Dar exista o conditie fundamentala pentru ca sa putem trai liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sa-i iertam pe cei care ne-au gresit noua.
Cum sa nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plati datoria (Matei 18, 23-25) - si mai toti suntem astfel de datornici.
Un om datora împaratului o suma imensa si nu era în stare s-o plateasca. Avea deci sa fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împaratul, cuprins de mila, îi iarta datoria. Odata scapat, slujitorul îl întâlneste pe tovarasul lui, care îi datora o suma modica. Îl ia de gât cu cruzime si îl arunca în închisoare. Stapânul, înstiintat, îl da pe mâna chinuitorilor, spunându-i: "Slujitor rau, ti-am iertat datoria, pentru ca m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sa ai mila de aproapele tau, asa cum eu am avut de tine"(Matei 18, 32-33).
Trebuie sa întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iarta greselile pentru ca, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru ca Dumnezeu ma iarta, ma readuce la El, ma lasa sa exist liber, în harul sau, si pentru ca sunt coplesit de recunostinta, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sa traiasca în libertatea harului ...
Tot timpul asteptam ceva de la ceilalti. Ei ne datoreaza dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celalalt ma intereseaza, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt facut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti ma dezamagesc fara încetare si nu-si pot plati datoriile, îi urmaresc cu ranchiuna mea, îmi hranesc pasiuni negative la adresa lor, ma pierd într-un hatis de razbunari greu de definit. Sau, dimpotriva, cu aerul demnitatii ofensate, ma retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi platesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreaza, îmi platesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.
Din punct de vedere psihologic nu exista scapare în aceasta lume pecetluita de moarte. Dar daca întelegem ca lumea este un mormânt gol, inundat de o lumina venita din alta parte, daca întelegem ca Dumnezeu, în Hristos, ne iarta de datoria noastra fundamentala, moartea trupeasca si mai ales sufleteasca, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sa ne putem crede noi însine zei.
Vom întelege ca ceilalti nu ne datoreaza nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a carui imagine este, ramâne o persoana libera, inaccesibila, pe care nu as putea s-o stapânesc decât rapindu-i libertatea, adica negând-o, la limita, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepatruns mi se reveleaza mie prin harul Sau, si celalalt, tot de nepatruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg ca totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tara.
Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndeparteaza de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleaza raporturile exterioare dintre oameni si îi pazeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodata uimirea.
Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este "saracul care îsi iubeste fratii". Sarac, pentru ca nici el nu-si apartine, ci se naste fara încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sa fie aproapele tuturor ... Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sa încercam, fara pizma, nici masochism, sa respectam taina celuilalt, singuratatea lui, relatia lui cu misterul.
Privind din aceasta perspectiva, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei "din început în început, prin începuturi fara de sfârsit". Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicala, pedagogica sau pur si simplu dornica sa înteleaga totul, atenueaza alteritatea, e de ajuns sa fi putin atent pentru ca apare un amanunt incomod, care scapa schematizarilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celalalt, dureroasa si benefica, distanta revelatiei.
Trebuie sa stiu uneori, în rugaciunea tacuta, sa ajung în acel "punct zero" unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti ca ceilalti exista în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profunda, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, "despartit de toti si unit cu toti".

Sus

Si nu ne duce pe noi în ispita

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste, "Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitica daca spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lasa sa cadem în ispita.
Despre ce "ispita" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naste din ceea ce sfântul Maxim Marturisitorul numeste "teama ascunsa de moarte". Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor aceasta neliniste fundamentala. Pe aceasta trebuie s-o demascam printr-o memorie lucida a mortii, anamneza la capatul careia vom gasi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viata. Transformarea totala a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare masura, sa ne iubim vrajmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus.
Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteaza toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urma, de la Întrupare si Cincizecime încoace: "Ati auzit ca vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au aratat" (1 Ioan 2, 18). Poate ca acest mister se clarifica în epoca noastra, care este cu adevarat o apocalipsa în istorie si care da la iveala atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru ca este epoca noastra: nu mai "apocaliptica" decât multe altele (ne dam seama de asta studiind crizele trecutului).
Marea apostazie nu este neaparat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cauta pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii exista si un ateism al compasiunii, care negresit îsi gaseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degraba sa te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despartit de taina, incapabil de neliniste si uimire.
Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împacata, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducatoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altadata (vorbesc de Europa), transformarea actuala a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de catre falsi facatori de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.
Ma gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care ofera omenirii "semne si minuni". Ma gândesc si la "ultimul om" al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul sa-l întâlnesc si sa-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea ca în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii sa nu-si mai puna întrebari. Si ca s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face sa înteleaga ca omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur.
Trebuie sa ramânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu sa ne amagim cu idoli si cuvinte, trebuie sa ramânem oameni care îsi pun întrebari, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut sa-i primeasca pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica sa ofere un loc celor care pun întrebari?
"Nu ne lasa sa cadem în ispita": în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

Înapoi

... ci ne izbaveste de cel rau.

Lumea zace într-o mare de rau. Raul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sa ne vada îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunatatea Sa. Într-adevar, nu este vorba numai de "lipsa binelui", cum spun parintii, nu numai aceasta "lipsa de a fi", prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rau, nu materia, nici trupul, ci cea mai înalta inteligenta întoarsa spre propria sa lumina...
Adorno a scris ca dupa Auschwitz - voi adauga dupa Hiroshima si Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred ca se poate, ca trebuie sa se scrie poeme, ca se poate si ca trebuie sa se vorbeasca mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus ca Dumnezeu n-a creat raul si ca nici macar nu l-a permis. "Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbra", spunea Léon Bloy într-o expresie citata adesea de Berdiaev.
Dumnezeu primeste raul în plina fata, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigatul lui Iov se înalta mereu si îsi plânge copiii. Dar raspunsul lui Iov a fost si ramâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rastignit pentru tot raul din lume, dar care face sa izbucneasca din întuneric o imensa forta de Înviere. Pastele este schimbare la fata în adânc. "Izbaveste-ne de cel rau" înseamna: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sa biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai ca l-ai vazut pe "Satan cazând ca un fulger din cer" (Lc. 10, 18). Aceasta biruinta este prezenta în adâncul Bisericii. Noi luam din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împartasim. Si daca Hristos o pastreaza tainica, este pentru ca vrea sa ne asocieze ei. "Izbaveste-ne de cel rau" e o rugaciune activa, o rugaciune care ne angajeaza.
Întreaga Biserica este angajata în aceasta lupta ultima, care nu este pentru biruinta, ci pentru descoperirea ei: de la calugarii care cauta lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânastirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrasnete spirituale ale lumii, pâna la cei mai umili dintre noi, cuibariti de teama lânga crucea lui Hristos, si care se straduiesc cu rabdare, zi de zi, sa lupte împotriva tuturor formelor raului din noi, din jurul nostru, din cultura si societate, care refac strâns tesatura vietii, pe care nu înceteaza sa o desire cel numit în Scriptura "Stapânitorul mortii".
Fiecare facere de bine curata, neideologica, neconstrân-gatoare, fiecare gest de dreptate si mila, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevar, topeste zgura care acopera înca biruinta lui Hristos asupra "celui care dezbina". Sa nu uitam ca, atunci când vorbim de "cel rau", nu trebuie sa privim spre vecin, ci în propria noastra ograda. Sa nu uitam nici ca cei mai mari oameni duhovnicesti - sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel "nebun pentru Hristos", de care vorbeste "Misionarul în Siberia" -, cei mai realisti, cei care chiar au vazut iadul, s-au rugat nu numai: "Izbaveste-ne de cel rau", ci si "daca e cu putinta, izbaveste-l si pe cel rau de rau, caci si el este faptura Ta..."
Si pe noi, care ne rusinam ca suntem crestini, sau, dimpotriva, facem din crestinism, din credinta noastra, stindardul superioritatii si al dispretului.
Pe noi care vorbim de "îndumnezeire" si care suntem adesea atât de putin umani, "izbaveste-ne de rau".
Pe noi, care vorbim cu atâta usurinta de dragoste si care nu stim nici macar sa ne respectam unii pe altii, "izbaveste-ne de rau".
Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împartit atât de adesea, atât de putin sigur ca exist si care îndraznesc sa vorbesc - Biserica e singura mea scuza - despre Împaratie si despre bucuria ei, "izbaveste-ma de rau".
"O, Tu, cel ce esti unic, sa nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când ma vei curati de tot raul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tai, pe surâzatori, sa ma îmbrace în haina de lumina (O.V. de L. Milosz).
Sfântul Francisc de Sales a prezis ca într-un moment hotarâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, "scoaterea din lanturi a sfintilor". Deocamdata, avem rugaciunea si asteptarea.
Alaturarea în Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cautare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fara îndoiala tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iata acum sâmbata sfânta, când coborârea la iad devine biruinta asupra iadului, când se pregateste întoarcerea lui Hristos, sau mai degraba întoarcerea universului si a umanitatii, prin Hristos, la Tatal, pentru ca El sa poata sterge în sfârsit "toata lacrima din ochii nostri" (Ap. 21, 4).
"Ca a Ta este împaratia, puterea si slava", altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, "a Tatalui, a Fiului si a Sfântului Duh" si adauga ortodocsii"în vecii vecilor. Amin."

Înapoi

 

 
 
 
 
 
 
Copyright Parohia Vărzaru. Toate drepturile rezervate. Web master: tavy_dum@gmail.com.com