Promovare Gratuita - Top123

ICOANA ORTODOXIEI

P.S. Calinic, Episcop al Argeșului și Muscelului

Dacă s-ar cunoaște mai în adânc ce înseamnă cuvântul ortodox, cititorii și auzitorii ar avea o mare bucurie și n-ar mai strâmba din a nas a superioritate, cum adesea se mai întâmplă.

Cuvântul Ortodoxie vine de la grecescul orthos + doxa = dreaptă credință și închinare adevărată, sobornicească și apostolească, așa cum mărturisim atunci când rostim Simbolul Credinței, în miezul Sfintei Liturghii, sau în alte diferite ocaziuni. "Ortodoxia se identifică, așadar, cu însăși tradiția apostolică așa cum a fost confirmată, interpretată și dezvoltată prin consensul Bisericii Universale" (Pr. I. Bria).

În decursul istoriei Bisericii Ortodoxe Universale se găsesc anumite despărțiri, cum ar fi Bisericile orientale din cauza controverselor hristologice, iar Biserica Romano-Catolică se constituie ca entitate bisericească în perioada 1054-1204; din punct de vedere confesional, Catolicismul se definește ca tradiție teologică proprie, în raport cu Protestantismul, la Conciliul de la Trident (1563).

După cum se știe, față de Ortodoxie, Bisericile ieșite din reforma protestantă din secolul al XVI-lea - luterană, anglicană, reformată, prezbiteriană - au fiecare o tradiție confesională deosebită, iar din sânul Protestantismului au răsărit o serie de dizidențe confesionale: congregaționaliștii și baptiștii, în secolul al XVII-lea; metodiștii, în secolul al XVIIIlea și alte culte, ca să nu mai vorbim despre cele câteva mii de denominațiuni creștine din lume.

Un adevărat măcel asupra integrității Bisericii Primare, la care trebuie să se ajungă, lăsând la o parte istoria care ne-a hărtănit pe toți și ne-a mutilat îngrozitor. Ortodoxia își are rădăcinile în Răsăritul cel de Sus, Hristos Domnul și într-un sens istoric se identifică, desigur, cu marea sinteză patristică. Putem fixa câteva din momentele principale în evoluția istorică a Ortodoxiei, precum urmează:

- Constituirea ritului "bizantin" (secolele VI-XIII), în care locul principal îl ocupă liturghiile bizantine, care au avut un rol capital în menținerea unității cultice și spirituale a Ortodoxiei;

- Sinteza dogmatică făcută de Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) și mai ales aportul său la criza iconoclastă;

- Contribuția teologică a patriarhului Fotie (820-895) și mai ales enciclica sa din 867, în care acuză de erezie pe papa Nicolae I (858-867);

- Sinodul din 879-880, care restaurează pe Fotie și deci reconcilierea cu Biserica romană (papa Ioan al VIII-lea " 872- 889);

- Activitatea misionară ortodoxă în Europa Centrală a fraților macedonieni Chiril (1869) și Metodiu (+ 884), "apostolii slavilor", ei traduc texte ortodoxe în slavonă, inventând alfabetul glagolitic, forma veche a alfabetului chirilic;

- Rezistența Ortodoxiei împotriva sinoadelor unioniste (Lyon " 1274, Ferrara " Florența 1438-1439, iar Patriarhul Ghenadie Scolariu " cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului, 1453, a respins unirea de la Florența);

- Înnoirea isihastă din secolul al XIV-lea, isihasm ilustrat de mari teologi și mistici, ca Sfinții Maxim Mărturisitorul (secolul VII), Simion Nou Teolog (secolul XI), Grigore Sinaitul (secolul XIV) și, desigur, Grigore Palama (+ 1359), sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1347 și 1351 " constituie o nouă definiție, neopatristică, a Ortodoxiei. - Doctrina despre Sfintele Taine capătă o formă definitivă, mai ales datorită lui Simeon al Tesalonicului (secolul XV). - Patriarhul Ieremia II face o prezentare a Ortodoxiei (1573- 1574) ca răspuns la "Confesiunea de Augsburg", la fel și Patriarhul Mitrofan Kritopoulos (1630-1639) al Alexandriei, într-o "Mărturisire de credință" (1625) adresată teologilor protestanți din Helmstad;

- Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (1633-1646), îndreptată la Sinodul de la Iași din 1642, este tradusă în grecește de teologul Meletie Sirigul, apoi aprobată de Sinodul din Constantinopol în anul 1643; - Mărturisirea de credință a patriarhului Dositei și actele sinodului de la Ierusalim (1672) resping calvinismul lui Kiril Lucaris, publicând o colecție de texte teologice bizantine; - Formarea Bisericilor uniate (sau greco-catolice) se realizează prin presiunea imperiului catolic din Polonia și Austria, în regiuni ortodoxe (Brest " 1596, Uzhgorod " 1646, Muncacevo " 1664, Transilvania " 1700). Rezistența ortodocșilor a arătat nu numai că Orientul nu poate fi considerat o simplă dioceză romană, dar și că există o contradicție de fond între sistemul Bisericilor locale în Răsărit și sistemul papal în Apus;

- Filocalia, colecția de texte spirituale, apare în Veneția, în anul 1792, scrisă fiind de Nicodim Aghioritul (1748-1808), iar starețul Paisie de la Neamț (1722-1794) traduce în slavonă Filocalia, care apare la Petersburg în 1793 și care a salvat ortodoxia rusă de latinizare; - În 1848, patriarhii răsăriteni publică o enciclică în care condamnă "papismul" ca "erezie" (Dicționar de Teologie Ortodoxă, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pag. 275-276).

Această scurtă prezentare, oficială, am putea spune, este doar o parte a dramelor și tragediilor care au încercat viața ortodoxiei universale și românești. Așa cum afirmă, Pr. Prof. Dr. Ion Bria, problema principală care preocupă azi teologia ortodoxă este pregătirea și ținerea "Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Răsăritene", pregătire începută din anul 1930 de către Comisia panortodoxă care s-a reunit la Mănăstirea Vatupedi (Muntele Athos). Au urmat conferințele panortodoxe de la Rodos " 1961, 1963, 1964; Chambery " Geneva " 1968, 1976 și alte întâlniri mai recente.

Controversa despre autoritatea în Biserica Una, a urmat dramei din 1054, când s-a produs Marea Schismă între Răsărit și Apus și care, din nefericire, își dă "roadele" și azi.

Revenind la termenul de ortodox, care l-a îmbrăcat ca un strai de Înviere, acest neam purtător de Dumnezeu de atâtea veacuri, ne vom opri, pentru limpedea exprimare, la unul dintre textele lui N. Iorga: "Biserica Ortodoxă din România este înainte de toate Biserica României și Biserica Neamului Românesc. Ortodoxia este la mijloc, de jur-împrejur stă însă munca și suferința noastră. Un popor poate părăsi întotdeauna ce i s-a dat, dar niciodată, nu se va găsi un popor care să consimtă a părăsi ceea ce și-a dat el însuși, suferind și luptând. Biserica Ortodoxă este pentru noi singurul focar care adună, păstrează și răspândește lumina, cea mai venerabilă tradiție națională, cea mai largă conviețuire între ai noștri. Prin ea suntem contemporanii martirilor, prin ea vorbim cu strămoșii noștri în graiul lor".

În prima duminică din Postul Mare, Biserica Ortodoxă sărbătorește marea biruință câștigată împotriva iconoclaștilor, adică împotriva celor care necinsteau icoanele. Pentru cei care își pun încă problema dacă este corect și potrivit să cinstească icoanele, le vom aminti că nimeni nu-și calcă în picioare chipul său din fotografii sau tablouri de familie. Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei sau reprezentării simbolice este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Și Cuvântul Trup s-a făcut" (Ioan 1, 14).

Icoana este o consecință a Întrupării, deoarece Iisus Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15). Știm din Tradiție că Sfântul Evanghelist și doctor Luca a pictat chipul Maicii Domnului și icoanele s-au răspândit în toată lumea creștină. În catacombele de la Roma am văzut chipul lui Iisus pictat în primul veac creștin. De asemenea, Origen și Tertulian sunt în favoarea icoanelor și Eusebiu de Cezareea (263-339), care recunoaște că a văzut icoane reprezentând pe Hristos și apostoli.

Sfântul Vasile cel Mare compară rolul de comunicare a icoanei, cu cea a cuvântului: "ceea ce cuvântul este pentru auzire, același rol în are icoana pentru vedere." Sfântul Ioan Gură de Aur spune că icoana este o garanție a întrupării reale, vizibile, a lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschinul (cca. 730-760) a fixat teologia icoanei. De asemenea, Sinodul VII Ecumenic (787) din Niceea " Bitinia, prin aportul Patriarhului Tarasie (784-806) și Sinodul din 843 de la Constantinopol fixează învățătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor și sfinților.

Iată hotărârea Sinodului din 787 de la Niceea, de modul cum trebuie să se înțeleagă închinarea la sfintele icoane: "Noi definim cu toată grija și preciziunea că cinstitele și sfintele icoane sunt așezate în același fel ca și chipul scumpei și de viață făcătoarei Cruci. Cinstea dată icoanelor trece la originalul ei, iar cine se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvite pe ea".

Așa s-a înțeles de la început și așa s-a procedat de către creștinii ortodocși din România și de pretutindeni. Și apoi, până la urmă, cinstirea icoanei lui Iisus, a Maicii Domnului, a îngerilor și sfinților este o chestiune de bun simț, de evlavie și de bună cumsecădenie. Comentariile sunt de prisos, pentru că niciodată nu am auzit pe nimeni, văzând icoanele, spunând: icoană ajutămă!, ci a cerut milă de la Cel care era înfățișat pe icoană și care este fereastră spre Absolut.

Împotrivitorii icoanei din secolul XXI ne reamintesc de iconoclaștii de demult. Mă întreb și eu: Cui a făcut rău o icoană, vreodată?

Decât doar dacă i-o fi căzut vreuna în cap! Și nici chiar atunci!

[sus]

 
Copyright Parohia Vărzaru. Toate drepturile rezervate. Web master: tavy_dum@gmail.com.com