Promovare Gratuita - Top123

Postul Mare - urcuș spre lumină

Pr. doctorand. Mihail Ungureanu
Curierul Ortodox, nr. 02. 2001

Evagrie scrie că cea mai rea greșeală ar fi aceea să faci patimă din lupta împotriva patimilor. Sf. Serafim spune că rugăciunea, postul, privegherile și orice alte practici nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la dobândirea Sfântului Duh. Învățătura ortodoxă ne arată ca postul trebuie sa fie însoțit de pocăință și rugăciune. Nu trebuie însă confundat scopul cu mijloacele. Scopul nu este de a posti sau a te ruga, ci de a progresa în viața spirituală, in lupta împotriva patimilor și a poftelor și de a cinsti pe Dumnezeu.

Esențială este dorința de a face acest lucru, gândul îndreptat permanent către Dumnezeu și viața veșnică. Sigur că atunci când postul și rugăciunea sunt mai aprinse, tot la fel de aprinse sunt și ispitele, efectul dorit depinzând de echilibrul dintre conștient și subconștient, de capacitatea spiritului de a-și proteja lumina dată de Duhul Sfânt, ispitele fiind acelea care câteodată îl supun pe om, deoarece ele sunt puteri rezultate în urma asocierii sufletului cu trupul. Pentru a fi depașite aceste ispite, Biserica ne îndeamnă la trezvie permanentă. Evagrie mai susține că originea somatică a lăcomiei și a desfrânării înseamnă o pervertire a instinctului de viață și de supraviețuire. Sf. Grigore Palama, pe de alta parte, spune despre patimile ce vin de la fire că sunt mai puțin grave decât cele ce vin de la spirit, gândul fiind o armă puternică, dar depinde cum este folosit. Adică, gândul, dacă este îndreptat spre rău, intră in legătură cu răul care este în om. Evagrie ne da lămuriri în această privință, afirmând că în om, așa cum sunt darurile primite prin Taina Mirungerii, care sunt într-o stare latentă, tot așa sunt și patimile ascunse în sufletele noastre, ele fiind trezite numai atunci când apare ispita.

Sfântul Macarie spune că harul lui Dumnezeu se retrage pentru ca noi să-L căutam și mai mult, iar Sfântul Antonie, fiind odată copleșit de tristețe, așa cum de multe ori suntem și noi, întreabă: "Unde erai, Doamne, în acest timp?". Si i s-a răspuns: "Mai aproape de tine ca oricând". Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează apoi că nu vom fi acuzați că nu am săvârșit mi-nuni, dar va trebui să dăm sigur un răspuns pentru aceea că nu am plâns neîncetat pentru păcatele noastre.

Astfel, mintea noastră slăbită de păcate lasă neluate în seamă chemările constante ale lui Dumnezeu la viața veșnică. Ea își uita rostul ei propriu, de a cunoaște pe Cel înrudit cu ea, Care este și El spirit personal în stare să umple dorul de infinit, de cunoaștere cu infinitatea Lui.

Trezvia, dimpotrivă, cultivă postul, pocăința si rugăciunea, iar renunțarea la acestea marchează oprirea vieții spirituale, oprirea de a trăi veșnic în lumina lui Hristos.

Aceste harisme ca: postul, trezvia sufletească, pocăința, paza inimii, chemarea numelui lui Iisus frânează și opresc orice dialog interior cu sugestia malefică înainte ca aceasta să devină patimă și robie sufletească. În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este nuanțat acest lucru, adică se surprinde dialogul omului păcătos cu propria sa conștiință: "Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?" Pocăința în general, dar mai ales cea din Postul Mare, este o formă a umilinței. Însă, nici pocăința, nici umilința nu sunt "virtuți", ci stări permanente ale sufletului, numai puterea lor putându-ne vindeca de idolatria egocentrică, de dragostea de sine, de pretenții sau de complexe de inferioritate.

Omul, prin umilință, dă slava lui Dumnezeu, chiar și atunci când ajunge la capătul suportabilului; când este încercat de Dumnezeu, el nu poate spune decât "Slavă lui Dumnezeu".

Sf. Ioan Damaschin, referitor la aceasta, spune că există rușine care duce la păcat, dar și rușine (umilință) care aduce sfială, slavă și har.

Astfel, postul, alături de pocăință și rugăciune, are rolul de a slăbi, de a atenua, sau chiar de a stinge puterea patimilor și a instinctelor, el fiind o "înstrăinare de răutăți" (Sf. Vasile cel Mare).

De aceea Postul Mare are o însemnătate mai deosebită pentru sufletul omului, deoarece asprimea lui este direct proporțională cu efectele sale benefice. Pregătirea sufleteasca din această perioadă capătă, așadar, o atenție mărită, omul trebuind să conștientizeze starea de păcat în care se află, să se lepede de ea în vederea împărtășirii din ziua Paștilor.

Iisus Hristos, în fiecare an, învie în chip tainic în sufletele noastre, astfel că noi trebuie să fim pregătiți pentru a putea fi părtași la această Înviere.

Biserica, prin aceste mijloace, învață pe credincioși să se înalțe duhovnicește, putând "să guste" din împărăția lui Dumnezeu, încă de pe pământ, pentru că, de fapt, "locul luminat, locul cu verdeață și locul de odihnă", după cum afirmă Nicolae Cabasila, simbolizează starea de comuniune cu Dumnezeu, moartea având rolul, pentru cei drepți, să eternizeze această bucurie de a sta împreună cu Dumnezeu.

[sus]

Copyright Parohia Vărzaru. Toate drepturile rezervate. Web master: tavy_dum@gmail.com.com