PREOȚIA CA JERFĂ*

* Predică susținută în cadrul ședinței anuale a Cercului pastoral Linia Morărești în anul 2008, la Parohia Cungrea, Comuna Cuca

A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri; de conștiința chemării și darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor, a roadelor slujirii noastre; mai concret, așa cum spune și Sfintul Apostol Pavel, înseamnă: "a ști cum trebuie să ne comportăm în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevalului." (I Tim. III, 15). Și este clar că această comportare a preotului în Biserică (comunitate) este una JERTFELNICĂ.
Pentru a vorbi despre preoție ca slujire a lui Dumnezeu și implicit a oamenilor trebuie să mergem la izvoare și aceste izvoare le avem în Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, în experiența vie a Sf. Părinți, și păstori ai Bisericii. Noi preoții suntem urmași ai apostolilor și trebuie să urmăm porunca Sf. Ap. Pavel: Fiți următori mie, precum eu sunt următor lui Hristos.
S-a vorbit și s-a scris mult despre slujirea preoțească: tema rămâne însă mereu actuală, mereu vie. Pentru că și noi, în timpul nostru, suntem chemați "împreună lucrători cu Hristos", "iconomi" ai Evangheliei și "Tainelor lui Dumnezeu".
Preoția este o vocație, o chemare care pornește de la Dumnezeu catre noi. Ceea ce apartine preotului e raspunsul la chemare. Raspuns pe care proorocii Vechiului Testament și Apostolii il dadeau, cum se stie, spontan, decis, cum citim la Isaia VI, 8: <<Iată-mă, trimite-mă>>, sau în Noul Testament: <<Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!>> (Evrei X, 9). P.F. Teoctist spunea într-o predică: numai cine a simțit în adâncurile ființei sale chemările tainice ale unei puteri de dincolo de el, a unei puteri de sus, pentru a lăsa toate și a-și închina viața slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor ca preot, numai acela să se apropie de sfințenia altarului și să cuteze a împlini toate câte sunt unite de oficiul sfânt al preoției.
Ales devine acela care răspunde la chemare (Sfântul Chiril al Alexandriei) cu întreaga lui făptură, inspirându-se din ea, gândind, vorbind, scriind, lucrând în lumina ei. Și dimpotrivă, ce mare gol, ce adâncă suferință e în viață când nu-ți recunoști o vocație, un rost al tău în lume, când "ai îngropat talantul", căci fiecare are un "talant", un dar. În schimb, a-ți cunoaște darul, chemarea și a I te dărui cu toate forțele înseamană a-ți afla sensul vieții, în ce ne privește, al vocației preoțești.
Dar nu mai mică e greșeala unei preoții care nu e chemare, mobilul căreia e cariera, câștigul imediat, uneori orgoliul, satisfacția. Sfântul Grigorie Teologul își mărturisește astfel unul din motivele pentru care nu cuteza să îmbrățișeze preoția: Îmi era rușine de alții care se îndeasă spre Sfânta Sfintelor cu mâini necurate, cu sufletele nesfințite; care . se îngrămădesc și se îmbulzesc în jurul sfintei mese, ca și cum pentru dânșii treapta aceasta este nu un model de virtute, ci un mijloc de câștigare a existenței; nu o slujbă împreunată cu grea răspundere, ci o funcție lipsită cu totul de răspundere.
Părinții și învățătorii Bisericii disting în iconomia și preoția mântuitoare a Domnului, trei slujiri: chemarea învățătorească (profetică), slujirea arhierească și demnitatea împărătească, - slujiri care se continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete, a preotului. Cu toții știm acest lucru. Însă observăm că în ultimul timp ne îngrijim tot mai mult de ziduri, de construcții, de renovări - și nu e rău, este chiar foarte bine - dar uităm uneori că misiunea noastră, jertfa noastră nu trebuie să se desfășoare numai pe acest plan. De aceea am să încerc, cât se poate de scurt să scot în evidență și importanța celorlalte slujiri preoțești.

Preotul ca învățător. 
Autorii tratatelor despre preoție din epoca patristică pun mare preț pe pregătirea intelectuală și științifică a candidatului la preoție și pe funcțiunea învățătorească a preoției. Învățătura și predicarea cuvântului lui Dumnezeu sunt capitole centrale ale ființei și misiunii preotești; fără acestea nu se concepe și nu există preoția. În porunca de trimitere a Apostolilor la misiune se află cuvintele: Mergând învățați toate neamurile. (Matei 28, 19). Preoții trebue să aibă învățătură bogată, dumnezeiască și profană. Învățătura preotului trebuie să fie adâncă, variată, multilaterală și prezentată metodic și atră­gător. El trebuie să stie a da răspunsuri diferitelor întrebări care i se pun și a face față situațiilor care se prezintă.
În pastorația individuală și la scaunul de duhovnicie i se pot prezenta cazuri pe care e obligat să le rezolve neîntârziat și bine, sau cu oarecare întârziere, dar soluțiile trebuie să fie sigure. Pentru aceasta se cuvine ca preotul să stăpaneasca bine Sf. Scriptura, Sf. Părinți, și rezultatele știin­țelor profane. Aceasta înseamnă muncă încordată și sistematică. Fără o cultură întinsă, preotul își ratează misiunea; el nu poate conduce sufle­tele care i s-au încredințat. (experiență proprie - Margalin).
Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Grigorie cel Mare caracterizează conducerea preoțească a sufletelor, drept "arta arte­lor și știința științelor". Părinții Bisericii stăruiesc mult asupra necesi­tății unei pregătiri superioare a clerului. În toate treptele preoției epoca patristică a avut reprezentanți străluciți ai teologiei și ai celorlalte științe. De la episcopii Clement Romanul și  Ignatie Teoforul și până la preotul Ioan Damaschin, cultura preoțească a înregistrat cuceriri și izbânzi de mâna întâi.
Preoții patristici făceau mi­siune în interiorul, la marginile și dincolo de marginile Imperiului Ro­man, cu eforturi și primejdii excepționale. Predicând Evanghelia în mijlocul popoarelor necreștine și stăruind asupra înaltelor ei principii mo­rale și sociale, ei nu numai încreștinau, dar și civilizau aceste popoare, îndulcind asprimea moravurilor lor și dându-le o altă orientare și con­știință atât ca indivizi cât și ca societate. Sf. Irineu, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Niceta de Remesiana, Senute de Atripe, Sf. Martin de Tours, sunt doar câțiva din numeroșii educatori, misionari și civilizatori ai epocii patristice.

Preotul ca sfințitor și jertfitor. 
Vocația, dragostea, învățătura, vir­tuțile și misiunea preotului îl pregătesc pentru rolul de sfințitor și jert­fitor. Sfinții Părinți reamintesc continuu preotului că rangul său e mai presus decât acela al îngerilor, deoarece acestora nu li s-a spus: Câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în ceruri, și câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în ceruri (Matei 18, 18). Puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor este o putere dumnezeiască. Pentru a fi în măsură să exercite această putere, preotul trebuie să aibă virtutea capitală care-l face apt pentru aceasta: sfințenia. Sfințenia este curăția sau nevinovăția absolută sau aproape absolută prin care Dumnezeu și preoții Săi curăță de întinăciune și apropie de sfințenie pe oameni. Sfințenia preotului face posibilă sfințenia oamenilor. Formula de adresare obișnuită față de preot, "Sfinția ta", arată că preotul este prin definiție un om al sfințeniei.
Preotul sfințește pe credincioșii lui prin dragoste, prin rugăciuni, prin Sfintele Taine și prin propria sa sfințenie. Centrul lucrării sale sfin­țitoate este Sf. Liturghie, iar în această Sfântă Jertfă euharistică. Purtând pe brațele sale Trupul și Sângele Mâtuitorului, preotul se sfințește până la indumnezeire, dacă e realmente vrednic să se împărtășească cu Dom­nul; el sfințește, de asemenea, pe aceia cărora le dă Trupul și Sângele Domnului spre împărtășire.
După Sf. Ignatie Teoforul, Sfânta Împărtă­șanie este "doctoria nemuririi". Faptul principal în Taina Sf. Împăr­tășanii este Jertfa Domnului. Această Jertfă este condiția și certitudinea măntuirii noastre. Domnul Însuși s-a adus pe Sine Jertfă pentru păcatele noastre. El a fost simultan și Jertfitor și Jertfă. El s-a oferit pe Sine Tatălui ca răscumparare pentru noi. De fiecare dată, în Jertfa euharistică din Sf. Liturghie, Mântuitorul se jertfește pentru noi toți, implicit pentru preotul jertfitor.
Sf. Ioan Gura de Aur zice că însuși Mântuitorul coboară ca să prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sangele Său, iar preotul nu e decât locțiitorul Logosului. Ca locțiitor al Fiului lui Dum­nezeu care se jertfește, preotul se jertfește și pe sine odată cu Mântuito­rul. Jertfa preotului e una din cele mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. Numeroși preoți, din toate treptele ierarhiei, de la arhidiaconul Ștefan și diaconii Papylus, Euplus, etc, până la preoții Pamfil, Pionius și mulți altii și până la episcopii Metodiu de Olimp, Fructuosus și mulți alții, și-au dat viața jertfindu-se pentru Mântuitorul în timpul persecuțiilor. De-a lungul veacurilor mulți preoți s-au jertfit în diferite împrejurări pentru binele și sfințirea credincioșilor lor. Nu trebuie să-i uităm nici pe cei mai din urmă jertfiți pentru Hristos și Biserica Sa și mă refer aici la cei uciși în închisorile comuniste prin celebrul experiment de reeducare prin tortură, experiment aplicat și la Pitești și în multe alte închisori comuniste din țară. Sunt convins că și astăzi sunt preoți care se ostenesc și se jerfesc pentru Hristos și pentru Biserica Sa dar ei sunt în același timp și smeriți. Smerenia lor constă în a trece sub tăcere virtuțile și de a le permite altora să le descopere. Să nu uităm că există oameni atît de săraci, încît nu au nimic altceva decît bani. Nimeni nu este mai gol la suflet, decît cel care este plin de sine însuși. Să fim ca ploaia liniștită și blîndă, care pătrunde în tăcere pînă la adîncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

Ne deranjează sau nu, trebuie să recunoaștem totuși că de multe ori preotul se confundă cu un fel de "functionar bisericesc". Expresia nu-mi aparține am împrumutat-o chiar de la un laic. Purtarea ortodoxă sănătoasă este înlocuită cu comportarea funcționărească, iar preotul devine un simplu functionar al unei anumite biserici. Schimbarea unei astfel de atitudini ar trebui să vină din partea noastră a tuturor. Cu fiecare dintre tinerii teologii, se repetă misterul chemării ucenicilor la propovăduire. Într-o bună zi lumea aceasta, a noastră, care ni se pare veșnică și neschimbată va dispărea și deodată ne vom trezi înaintea lui Hristos, puși să răspundem pentru trecerea noastră prin această lume.
Noi, preoții suntem chemați la o mare misiune și nici un fir de păr din capul nostru nu se va clinti fără știrea lui Hristos. Avem dăruită multă putere de sus și de aceea ar trebui să ne purtăm ca ucenici ai lui Hristos și nu ca niște funcționari bisericești.
De multe ori ne văităm că statul dă bani puțini pentru salarii, că oamenii sunt răi și necredincioși și sectarii umblă prin sate, că la biserici vin doar babele, iar tinerii preferă să petreacă prin cârciumi și discoteci și că oamenii nu mai sunt așa cum erau odinioară, în vremea sfinților. Eu zic însă că vremurile nu sunt niciodată altele, ci doar credința noastră este mai mare sau mai mică. Asemenea și râvna preoției noastre. Se poate sluji și doar pe antimis, sub cerul liber dacă nu ai biserică acolo unde ești trimis. Totul e să nu credem că preoția este o meserie ca multe altele, să nu ne comportăm ca un slujbaș pus de șeful său doar să repare niște ziduri, să oficieze "servicii" și să contabilizeze banii enoriașilor; să nu ne oprim doar la rostirea de predici bombastice și găunoase și să-i mustram pe cei ce nu vin duminica la biserică ori care nu și-au plătit contribuția.
Rămân la părerea că se poate sluzi și pe o buturugă, cum a făcut Serafim de Sarov, se poate sluji și pe propriul piept, așa cum a slujit și Iustin Parvu în temniță. Totul e să slujim cu credință și să primim preoția din dragoste pentru Hristos și pentru aproapele. Poate că traim dint-un salariu de mizerie, dar jertfa ne va face să ne simțim cu adevarat bogați. Oriunde vom săvârși Sfânta Liturghie, pe câmp sau într-o biserică de chirpici să plângem de bucurie lângă Trupul și Sangele Mântuitorului și să cântăm impreună cu îngerii. Preotul merge în casele necăjiților, le mângâie copii cu câte o iconiță, va sta la masa lor, așa puțină și săracă, îi va împăca vorbindu-le despre Hristos și Maica Sa, îi va dojeni cu blândețe și-i va îndrepta. Dacă din suma adusă de credinciosul sărman la Sfântul Altar vom putea să înapoiem jumătate vom cunoaște bucuria de a dărui. Făcând astfel, credincioșii ne vor asculta și ne vor spune - "părinte". Toate acestea sunt ale preoției, "bucuriile suferinței", pentru că înainte de toate preoția este jertfă, jertfa vie, care rănește inima și o face să se umple de lacrimi.
Trebuie să înțelegem că ieșirea din criza duhovnicească este reîntoarcerea la sfinți și la modelul sfințeniei, la faptele sfinților, la gândirea și judecățile lor și nu în ultimă instanță la jertfa lor pentru Hristos și pentru semeni. Preoția se face numai în stare de jertfă. Dacă viitorul preot visează o viață liniștită, un loc căldicel, mașină, casă și un pântec îndestulat, este de plâns micimea lui sufletească. Demnitatea preoțească este în primul rând jertfă. Să nu crezi în jertfa ta, să te îndoiești de necesitatea jertfei tale, iată adevăratul impediment la hirotonie.

Pr. Octavian DUMINICĂ

 
 
 
 
 
Copyright Parohia Vărzaru. Toate drepturile rezervate. Web master: tavy_dum@gmail.com.com