SLUJIREA PREOȚEASCĂ DUPĂ SFÂNTA SCRIPTURĂ
ȘI SFÂNTA TRADIȚIE

Pr. Conf. Constantin N. Galeriu,
"Studii teologice", nr. 1-2/1977, pag. 5-14.

A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri; de conștiința chemării și darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor; mai concret, după Sfântul apostol Pavel, înseamnă: "a ști cum trebuie să ne comportăm în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevălului"(I Tim. III, 15).
Izvorul de inspirație și putere pentru cunoașterea și slujirea preoțeasca îl avem în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în experiența vie a Sfinților Părinți, învățători și păstori ai Bisericii. Cu aceștia, în același Duh cu "mai Marele Păstorilor"(I Petru IV, 4), ne aflăm în acea continuitate harică neîntrerupta, în "succesiunea apostolică". Le suntem urmași, potrivit poruncii aceluiași Apostol: "Fiți următori mie, precum eu sunt următor lui Hristos" (I Cor. XI, 1).
S-a vorbit și s-a scris mult despre slujirea preoțească: tema rămâne însă mereu actuală, mereu vie. Pentru că și noi, în timpul nostru, suntem chemati "împreună lucratori cu Hristos", iconomi ai Evangheliei și "Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. IV, 1), prin care să slujim cu un dar propriu Bisericii.
Slujirea preoțească își are temeiul, ființa, în iconomia mântuirii. Adânc și revelator ne redă Sfântul Evanghelist Luca momentul chemării și alegerii Apostolilor: "În zilele acelea, Iisus a ieșit la munte ca să se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Și când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli" (Luca VI, 12-13).
Domnul s-a rugat mai întâi Tatălui. În chemarea la apostolat, avea loc un act dumnezeiesc, un act creator. După Tradiția Sfântă, Tatăl lucrează totul prin Fiu, în Sfântul Duh. Acum, pentru instituirea acestei sfinte Taine, Fiul se roagă, comunică cu Tatăl; căci rugăciunea e dialog divin și dialogul divin e ziditor. Iar "când s-a făcut ziuă" spune Sfântul Evanghelist, deci dimineață, a chemat pe ucenici și i-a ales pe cei doisprezece: ca în "dimineața" zilelor creației, când mereu se zidea ceva nou (Fac. I). Aceasta ne spune că vocația de apostol și în continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare specială după chipul Arhierului cel vesnic.
Poartă în sine, de asemenea, un dar, "o harismă", harisma "preoției sacramentale", prin care știi ce ai de făcut, îți știi menirea. Sfânta Evanghelie ne face cunoscut și conținutul darului, al acestei "harisme": "Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toți demonii – deci peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea păcatelor, vindecarea sufletelor; și i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăției" (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: "Faceți aceasta întru pomenirea Mea" (Luca XXII, 19). Înainte de a se înălța la cer, le mai poruncește: "Mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe oameni în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei XXVIII, 19). De la inceput le încredințează aceste daruri și slujiri de a învăța, de a vindeca și sfinți prin dumnezeieștile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveu ei să zidească o "casă duhovniceasca, din pietre vii" (I Petru II, 5). Biserica, "temelia" și "piatra din capul unghiului" fiind El, Hristos.
De ființa tainei ține, odată cu chemarea, alegerea și împărtășirea acestor daruri, și "trimiterea". E o adâncă pedagogie divină în lucrarea Mântuitorului cu Sfinții Apostoli. Domnul îi pregătește de-a lungul anilor petrecuți împreună cu dânșii; îi învață, îi supune la felurite încercări, le dă și lor să propovăduiască, să vindece, să izgonească răul. Iar în ziua Învierii, după ce El Însuși învinge păcatul și moartea, îi instituie și pe ei părtași misiunii, lucrării Sale. "A venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: "Pace voua!…. Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit și Eu pe voi. și zicind aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertare și cărora le veți ține, vor fi ținute" (Ioan XX, 21-22).
Cât de adânc e faptul că Domnul instituind preoția o uneste și o întemeiază în propria Sa "trimitere" și slujire: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi". Domnul Însusi, mai înainte, spusese că e "trimis". "Nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan V, 30). Acum Apostolii și prin ei preții sunt de asemenea niște "trimiși", din aceeași poruncă și cu același mesaj. În ziua Cincizecimii, când ei vor începe propriu-zis slujirea lor în Biserică, trimițându-le de la Tatăl Duhul Sfânt, Iisus le trimite același Duh, de la Care El Însuși s-a născut din Fecioara și care a coborât peste El la Botez. "Slava pe care mi-a dat-o Mie, eu le-am dat-o lor" (Ioan XVII, 22), mărturisește Tatălui. "Preoția e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos" (1). Sau cum spune Teofan al Niceei: "Preoția este vrednicie dumnezeiască, un har prea fericit, o știință a înțelepciunii divine, un lucru ceresc și mai presus de fire, ieșit din înseși firea lui Dumnezeu" (2). Acestea confirmă ceea ce spusese Apostolul: "Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca și Aaron" (Evr. V, 4).
Actul insusi al consacrarii, al transmiterii Duhului Sfint, direct prin "insuflare" din partea Mintuitorului asupra Apostolilor, și coborirea limbilor de foc în Cincizecime, apoi prin "punerea miinilor" de catre Apostoli peste urmasii lor, reveleaza aceasta adinca legatura a preotiei cu izvorul ei, cu preotia Mintuitorului Hristos. Taina hirotoniei, cum explica și cuvintul, se savirseste prin "punerea miinilor". Dar, "miinile Tale m-au facut și m-au zidit", spune psalmistul. Miinile lui Dumnezeu Tatal sint: Fiul și Duhul Sfânt explica și Sfântul Irineu. în taina Preotiei, prin miinile arhiereului, lucreaza miinile dumnezeiesti ale Tatalui: Fiul și Sfântul Duh; se impartaseste în ea energie, putere, lucrare dumnezeiasca. Despre Mintuitorul spune Sfântul Evanghelist Luca: "Putere iesea din El și vindeca pe toti", iar Mintuitorul spunea Apostolilor: "Pe bolnavi miinile veti pune și bine le va fi". până și "umbra lui Petru" (Fapte V, 15), și "stergarele lui Pavel" erau binefacatore. Toti slujitorii Noului Testament, urmasi ai Sfinților Apostoli: Tit, Timotei, preotii sfintiti de acestia, cei sapte diaconi, se vor impartasi de acest har, prin "hirotonie", prin punerea miinilor. Prin "punerea miinilor" venea Duhul Sfânt asupra lor (Fapte VIII, 17-18; XIX, 6). și de observat ca aceasta cale de impartasire harica era de mai inainte revelata: o aflam și în Vechiul Testament. când Moisi cere lui Dumnezeu un urmas care sa fie "pastor obstei lui Israel", Domnul ii zice: "Ia-ti pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh intr-insul, pune-ti peste el mina ta … da-I din slava ta, ca sa-l asculte toata obstea fiilor lui Israel.." (Num. XXVII, 15-20), "Si Iosua s-a umplut de duhul intelepciunii, pentru ca isi pusese Moisi miinile asupra lui" (Deut. XXXIV, 9).
Toate aceste acte divino-umane alcătuiesc ființa vocației, a chemării care pornește de la Dumnezeu către noi, în această mare taină a preoției. "Vocația, spune un teolog român, este o chemare dumnezeiască și tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu, nu din persoana umană o prețului, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru noi; dar care se unește cu puterile sufletului și se manifestă prin darurile alese ale puterii preoției"(3). Ceea ce aparține apostolului, preotului e răspunsul la chemare. Răspuns pe care proorocii Vechiului Testament și Apostolii îl dădeau, cum se știe, spontan, decis, cum citim la Isaia VI, 8: "Iată-mă, trimite-mă", sau în Noul Testament: "Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!" (Evrei X, 9). Ei aveau adânc și luminos conștiința vocației o aveau în fața conștiinței și conștiița lor stă în fața ei; trăiau din ea, dintr-un dialog interior, continuu cu ea; din lucrarea și roadele ei. Așa după cum și noi slujim altarului printr-o asemenea chemare. Și după măsura conștiinței și a fidelității față de ea culegem și rod și bucurie. "Din totdeauna credincioșii, și-au îndreptat pașii către locașul Domnului, dacă simțirea lor sufletească I-a încredințat că acolo slujește un suflet ales, născut pentru a fi preot, înzestrat cu chemare de sus de a fi printre oameni, "omul lui Dumnezeu". De aceea, numai cine a simțit în adâncurile ființei sale chemările tainice ale unei puteri de dincolo de El, a unei puteri de sus, pentru a lăsa toate și a-și închina viața slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor ca preot, numai acela să se apropie de sfințenia altarului și să cuteze a împlini toate câte sunt unite de oficiul Sfânt al preoției"(4). Altfel, știm că Mântuitorul distinge: "Mulți chemați, puțini aleși". Ales devine acela care răspunde la chemare (Sfântul Chiril al Alexandriei) cu întreaga lui făptură, inspirindu-se din ea, gândind, vorbind, scriind, lucrând în lumina ei.
Și dimpotrivă, ce mare gol, ce adâncă suferință e în viață când nu-ți recunoști o vocație, un rost al tău în lume, când ai "îngropat talantul", căci fiecare are un "talant", un dar. În schimb, a-ți cunoaște darul, chemarea și a I te dărui cu toate forțele înseamană a-ți afla sensul vieții, în ce ne privește, al vocației preoțești.
Dar nu mai mică e greșeala unei preoții care nu e chemare, mobilul căreia e cariera, câștigul, uneori orgoliul, satisfacția. Sfântul Grigorie Teologul își mărturișește astfel unul din motivele pentru care nu cuteza să îmbrățișeze preoția: "Îmi era rușine de alții care se îndeasă spre Sfânta Sfintelor cu mâini necurate, cu sufletele nesfințite; care … se îngrămădesc și se îmbulzesc în jurul Sfintei Mese, ca și cum pentru dânșii treapta aceasta este nu un model de virtute, ci un mijloc de câștigare a existenței; nu o slujbă împreunată cu grea răspundere, ci o funcție lipsită cu totul de răspundere"(5).
Părinții și învățătorii Bisericii disting în iconomia și preoția mântuitoare a Domnului, trei slujiri: chemarea învățătorească (profetica), slujirea arhierească și demnitatea împărătească, - slujiri care se continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete, a preotului.
Când se săvârșește Sfânta taină a Hirotoniei, Arhiereul Sfinților se roagă astfel: "Dumnezeule cel mare întru putere și adânc întru înțelepciune, Însuți Doamne, pe acesta pe care ai binevoit a-l ridica la treapta de preot, umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să fie vrednic să stea fără de prihana înaintea jertfelnicului Tău, să vestească Evanghelia împărăției Tale, să liturghisească cuvântul adevărului Tău, să-Ți aducă Ție daruri și jertfe duhovnicești, să înnoiască poporul tău prin baia nașterii de a doua". Sunt cuprinse și transmise aici haric, în atmosfera liturghică, lucrările sfinte fundamentale ale preoției: vestirea Evangheliei, oferirea unei jertfe nesângeroase și duhovnicești cu săvârșirea celorlalte taine, înnoirea și călăuzirea poporului dreptcredincios.
Urmând Apostolilor care au fost slujitorii Cuvântului, preotul e înainte de toate și el slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul, e învățător. și nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul, cel ce nu cunoaște cuvântul lui Dumnezeu. Teologul, preotul e un neostenit și adânc cercetător al Sfintei Scripturi. Cei dintâi creștini stăruiau zilnic în învățarea Apostloilor (Fapte II, 46). Despre ucenicul său Timotei, Sfântul Pavel spune că, "de mic copil cunoștea Sfânta Scriptură" (II Tim. III, 15). Părinții Bisericii meditau Sfânta Scriptură, se inspirau din ea, vorbeau prin Sfânta Scriptură, o trăiau până la identificarea ființei lor cu Duhul Sfintei Scripturi, a Cuvântului divin revelator de viață, creator. Citirea Sfintei Scripturi era pentru ei o împărtășire harică: "Mâncăm Trupul lui Hristos și bem sângele Lui, din dumnezeieasca Euharistie, dar și din citirea Sfintei Scripturi", învață Fericitul Ieronim (6). Așa cum spusese Domnul : "Cel ce ascultă cuvântul Meu… are viață veșnică" (Ioan V, 24). Sfântul Nil arată că "Setea după Sfânta Scriptură măsoară starea noastra duhovnicească"(7). Origen, Didim cel Orb și Sfântul Ioan Gura de Aur o cunoșteau aproape în întregime pe de rost. Atâți părinți îmbunătățiți și astăzi știu Psaltirea.
Preotul ortodox citește Sfânta Scriptură așa cum o tălmăcește experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Scrisul și viața lor sunt pentru noi comentarii și mărturie vie a revelației. De aceea preotul nu poate să nu fie și întru aceasta un urmaș, deci un cunoscător adânc al Sfinților Părinți și al marilor dascăli ai Bisericii.
Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credincioși, preotul ortodox are conștiința că slujeste timpului lui, cu întrebările și soluțiile ce trebuie căutate, aflate. El e dator să cunoască deci preocupările, scrisul, cultura vremii lui "pentru a nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viață"(8). El e ființial unit cu neamul, cu patria căreia îi împărtășește destinul, asemenea Sfântului Pavel (Filip. III, 5; II Cor. XI, 23; Rom. XI, 1).
Cu învățătura Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți și învățători ai Bisericii, cu educația și cultura lui multilaterală, preotul ortodox, asemenea "carturarului cu învățătura despre Împărăția lui Dumnezeu, scoate din vistieria lui vechi și noi" (Matei XIII, 52), și raspunde intrebarilor credincioșilor care caută, asemenea psalmistului "calea pe care ei trebuie să meargă" (Ps. CXLII), îi învață "drept cuvântul adevărului" propovăduindu-l, stăruind, cum s-a spus "cu timp și fără timp" mustrând, certând, îndemnând, cu toată îndelunga-răbdare, pentru a-i feri de "orice rătăcire", "abatere de la dreapta credinta" (II Tim. IV, 2) și de la păcat. El știe că predicarea cuvântului stă în însuși începutul mântuirii credinciosului. Căci "cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovaduitor?" (Rom. X, 17). Predicarea cuvântului este ea însăși dovada credinței lui, certificatoare a chemării lui preoțești și o adâncă responsabilitate. "Căci dacă vestesc Evanghelia, zice Sfântul Pavel, nu-mi este lăudată, pentru că stă asupra mea datoria și vai mie dacă nu voi binevesti" (I Cor. IX, 16).
Firește, vestirea singură nu este de ajuns. Fapta, mai ales, este măsura vieții. "Nu fii ca stâlpul ce stă pe marginea drumului și arată calea, direcția, dar el nu se mișcă din loc", zice un Părinte; "fii ca o călauză care-și arată calea și el însuși merge înainte". Învățătura și evlavia trebuie să fie una în viața preotului. Nici evlavia fără învățătura: "Ce te faci în fața ereticului numai cu evlavie, fără cunoștința Scripturii?", se întreabă Sfântul Ioan Gura de Aur. Dar nici învățătura fără evalvie, fără viață. "Pe orice cuvânt îl poate contrazice alt cuvânt" zice Sfântul Grigorie Telogul. Dar nu este cuvânt care să contrazică "fapta", cuvântul preotului trebuie să devină fapta și viața; viața născută din cuvântul și viața lui Iisus Hristos.
Slujitorul lui Dumnezeu nu este numai slujitor al cuvântului, ci al jertfei Domnului său. Este jertfitor și sfințitor, căci jertfa e sfințire: "Se sfințește ceea ce se aduce Domnului", spun Sfinții Părinți.
Se înțelege de la sine că preoția ca jerfă își are originea și temeiul în preoția lui Hristos. Nu e locul să adâncim aici preoția sacarmentală a lui Iisus Hristos, dar putem spune că preoția Domnului constă esential în aceea ca El, ca Dumnezeu și Om în acelasi timp, e deodată și jertfitor și jertfă, și Cel ce aduce și Cel ce se aduce și Sfânt și sfințitor prin Sine. În această identitate a Arhiereului cu jertfă, stă perfecțiunea jertfei Sale netrecatoare, calitatea Sa de veșnic Arhiereu. El n-a jertfit ca Dumnezeu-Om pe nimeni pentru Sine, cum cereau vechile sacrificii, ci pe El pentru noi toți. "Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumparare pentru mulți" (Matei XX, 28). În acest duh curat al jertfei lui Hristos, s-a născut și inspirat slujirea jertfelnică a Apostolilor. "În toate înfățișându-ne pe noi însâșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, spune Sfântul Pavel, în multa răbdare, în necazuri, în nevoi și (…) în osteneli, în privegheri, în posturi; în cuățtie, în cunoștința, în îndelunga răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt în dragoste nefățarnică; în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu"(II Cor. VI, 4-7)" și pe lângă cele din afară, ceea ce ma impresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se sminteste și eu să nu ard?"… "Foarte bucuros voi cheltui și mă voi cheltui pentru sufletele voastre" (II Cor. XI, 28-29; XII, 15). El trăia cu adevărat ceea ce se afirma în teologia de azi: "Să fii om pentru alții". Sfântul Pavel era cu toată viața lui pentru alții. Dar era astfel pentru că lui "a viețui îi era Hristos" (Filip. I, 21). "M-am răstignit împreună cu Hristos și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. II, 20).
Și viața sfinților, mucenici, cuvioși, drepți, mari ierearhi, ca: bărbații apostolici, Policarp al Smirnei, Ignatie al Antiohiei s.a.; Iustin Martirul, Ciprian al Cartaginei sau: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul s.a. a fost o jertfire continuă, în același spirit. Aceasta conștiința și realitate o exprimă concentrat: Sfântul Grigorie de Nazianz în cuvintele: "Noi suntem preoți prin aceea că ne oferim pe noi înșine ca jertfă duhovnicească" (9). Iar în altă parte exclama: "O! Hristoase, pentru Tine și prin Tine trăiesc, vorbesc, cânt, slujesc. E unica mea ofrandă" (10).
Urmând Mântuitorului și acestor pilde vii, slujirea sfințitoare a preotului trebuie să realizeze această identificare cu starea de jertfire pentru Dumnezeu (Rom. XII, 1) și pentru om (Ioan XIII, 35). Preotul nu-l aduce doar pe Hristos, jertfa pe altar, sub chipul pâinii și vinului, ci asemena lui, se aduce și pe sine. Jertfa adevărată e jertfa personală, e să te oferi pe tine. Dăruiesc darul meu și eu însumi mă îmbogățesc și fiecare se îmbogățește din darurile tuturor, în Hristos, în Biserică.
Viața liturgică este și rămâne izvorul de inspirație și calea pentru a trăi jertfelnic, liturgic, euharistic; și nu numai în Biserică, ci permanent, în viața de toate zilele. "Eu nu sunt vrednic a fi preot, zicea Sfântul Simeon Noul Teolog, dar cum trebuie să fie un preot știu…În fața sfintei mese, preotul trebuie să privească cu mintea prin sfintele daruri însăși dumnezeirea. Și nu numai atât, ci să-l câștige pe Însuși Domnul și să-l aibă pururea petrecând în ființa sa, în inima sa. Numai așa, cu un cuget treaz și cu îndrăznire, va putea înălța rugile sale de preot către Dumnezeu pentru păstoritii săi, pentru fiii săi duhovnicești încredințați lui".
Asemenea Sfântului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit "teoforul" - purtătorul de Dumnezeu, preotul e un "teofor", purtător al darului lui Dumnezeu. Mă ofer și slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea "punere a mâinilor", cu ceea ce am devenit, sunt și port în mine ca preot. Când Iisus învăța iubirea, El se dă pe sine pildă: "Să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan XIII, 34). când dă ucenicilor pacea, încredintează: "Pacea Mea o dau vouă" (Ioan XIV, 27). El care a rostit: "Adevărul te face liber" (Ioan XIII, 32) a spus în același timp despre Sine: "Eu sunt Calea, Adevarul…" (Ioan XIV, 6). Iisus Hristos este și dăruiește din Sine: iubire, adevăr, pace. Preotul bincuvintează, învață, sfințește în măsura în care și el a "întrupat", a ținut "aprins darul", l-a "înmulțit", și-l împărtășește viu, personal. Altfel, cum ai putea rosti în Sfânta Liturghie: "Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Treimea cea deoființă", dacă tu te aflii în neiubire cu vreunul din credincioșii păstoriei tale? Cum poți dărui "Pace tuturor", până când nu ai în sine-ți pace cu Dumnezeu, cu oamenii, cu conștiința ta? Oare, ca să poți cere împreună cu credincioșii: "Da Doamne!", nu trebuie să dăruiești, să te dăruiești și tu oricui te întâmpină în vreo nevoie? când anunți: "să luăm aminte Sfintele Sfinților", pentru a-i sfinți pe credincioși cu sângele haric al lui Hristos, nu trebuie să cugeți și să cunoști tu mai întâi sfânțenia veiții tale! "Cum ar îndrăzni cineva să îmbrace chip și nume de preot…, când încă n-a ajuns în duh, Biserică a Dumnezeului celui viu și locaș viu al lui Hristos", se întreabă Sfântul Grigorie Teologul? Sfințenie, curăție lăuntrică în gânduri, în conștiință, în fapte. Și dovedind-o concret în viul vieții. De pildă: Preotul își rostește cuvântul numai cu un adânc consimțământ al duhului, al conștiinței și nu e la el cuvânt întâmplător, involuntar, necugetat; mai mult, el vorbește și tăcând, prin faptele lui, prin viața lui, răspândind în jur, potrivit cuvântului din Sfânta Liturghie o "bună mireasmă duhovnicească". Tristețea el nu și-o trâmbțează, iar ofensa primită i se preface în meditație ziditoare. Gluma lui nu smintește, plăcerea lui nu costă lacrimi pe alții; mai curând dorește să șteargă lacrimi. El știe: "Cei ce sunt ai lui Hristos, trupul și-au răstignit cu patimile și cu poftele" (Gal. V, 24). Refuză plăceri deșarte pentru că nu-și îngăduie timp deșert, gol, mort. Astfel, nici nu există timp cu desăvârșire gol: "Când n-ai de lucru îți dă diavolul de lucru", observă Părinții. Preotul nu are timp de pierdut. Viața lui e continuă zidire de sine și urcuș și e ziditoare pentru alții. Răspunde îndată la orice chemare, citește, se roagă, adâncește problemele vieții; mereu preocupat, suferă cu cei ce suferă, duhovnicește e penitent cu cei penitenți. Nu înseamnă că nu are și el mângâierile, satisfacțiile lui. Acestea sunt însă pe măsura și calitatea vocației lui preoțești: ele se numesc bucurii. Cu "Bucurați-vă!" a întâmpinat Iisus cel înviat pe mironosițe. "Bucuria mântuirii" (Ps. L., 13), "bucuria roadelor" (Matei VII, 20; Ioan XV, 8) sunt autentice bucurii. Bucuria, că ai alinat o durere, ai trezit o nădejde în decepție și deznădejde, credința și încredere în îndoială și neîncredere; conștiință și viață curată, și sens al vieții, într-un suflet bântuit de gânduri rele, dezorientare și păcat. în toate acestea e o modestă, dar nu mai puțin autentică jertfă a preotului, în misiunea lui de a sfinți, de a "mântui".
Preoția lui Hristos, preoție divino-umană, poartă în ea și o demnitate împărătească. Teologii văd manifestându-se această demnitate, mai ales, prin Învierea Domnului, învingând deci păcatul și moartea, prin înălțarea la cer și prin șederea sa de-a dreapta Tatălui.
Dar demnitatea împarătească a Domnului, cum știm din întreaga Sa viață petrecută pe pământ, nu se manifestă "stăpânind", ci slujind: "Cel ce vrea să fie mare, să slujească tuturor", a spus Mântuitorul (Matei XX, 26), și El a slujit până la "chipul robului" până la sacrificiul de Sine. "Eu îl numesc pe Hristos împărat pentru că Îl văd răstignit" spune Sfântul Ioan Gura de Aur; unui împărat I se cuvine să se jertfească pentru ai lui" (11). Iisus a restaurat astfel sensul originar al demnității prin slujire (12).
Observăm de asemenea în Sfânta Scriptură că după Înviere, Domnul se adresează ucenicilor cu apelativul "fiilor" (Ioan XXI, 5). Demnitatea împărătească a Domnului se revelează atunci și ca o paternitate spirituală; preoția sa e paternitate, e păstorie: "Eu sunt pastorul cel bun" (Ioan X; 14). De aici se înțelege că și scopul unui adevărat preot e să fie un "părinte duhovnicesc", pentru a-i călăuzi, conduce pe credincioși spre "Unicul Părinte" pe care-L invocăm: Tatal nostru…
Sfintii Apostoli aveau profund constiința acestei paternități duhovnicești. "Nu am mai mare bucurie, zice Sfântul Evanghelist Ioan, decit ca sa aud ca "fiii mei umbla în adevar" (III Ioan I, 4). Iar Sfântul Apostol Pavel numea "fiii mei umbla în adevar" (III Ioan I, 4). Iar Sfântul Apostol Pavel numea "fii în credinta" nu numai pe Timotei și Tit (I Tim. I, 2; Tit I, 4), ci și toata biserica din Corint, când scria: "De ati avea zece mii de invatatori în Hristos, nu aveti insa multi Părinți caci eu v-am nascut prin Evanghelia în Iisus Hristos" (I Cor. IV, 15). și intreaga lui slujire apostolica a fost parinteasca: "Ca un parinte pe copiii sai, precum stiti, asa v-am rugat și v-am mingiiat" (I Tes. II, 11).
Inspirati de ei, urmasii lor în Biserica primelor veacuri, s-au și numit "parinti", - Părinți ai Biserici. Pentru ca asa cum viata fireasca se transmite prin parinti, viata cea în duhul și adevarul Evangheliei ni s-a transmis de la Hristos și prin El de la Tatal, prin Sfintii Apostoli și Sfintii Parinti. "Duhul Tatalui vostru este care graieste în voi" (Matei X, 20) spune Domnul, Apostolilor și în contiunare urmasilor; ca purtatori ai Duhului Tatalui, s-au numit ei "parinti". Ucenicii Sfintului Pahomie marturiseau ca il aveau pe el - "dupa Dumnezeu ca pe un parinte". Iar Sfântul Ioan Gura de Aur în acest spirit se adresa fiilor lui sufletesti: "Va iubesc asa cum ma iubiti voi și ce as fi eu fara voi? Voi imi sinteti și fii și frati, voi imi sinteti lumea toata! Nu am nici bucurie nici durere care sa nu fie a voastra" (13). Cu adevarat adinca constiinta de parinte!
Asemenea Mintuitorului, Apostolilor și Parintilor Bisericii, constiinta preotului, de conducator, de cap și pastrator al turmei sale e constiinta de parinte. De aceea credinciosii il cheama cu acest nume: "Parinte". și un Ava Pimen atrage atentia: "Nu porunci niciodata, ci fa-te pilda" parinteasca tuturor.
Teologic vorbind, preotului I s-a dat puterea "zamislirii duhovnicesti", "nasterii din nou", "infierii cele dupa har" (14). Slujirea lui Sfânta e sa se faca partas imparatiei lui Dumnezeu, imparatiei iubirii și adevarului, dreptatii și pacii. Prin taina sfintului Botez, el naste fii duhovnicesti Parintelui ceresc spre zidirea acestei imparatii, a Bisericii. și ii "formeaza dupa chipul Fiului Sau" cu truda, cu nevointa, asemenea Apostolului care scrie galatenilor: "Copiii mei, pentru voi sufar iarasi durerile nasterii, până ce va lua Hristos chip în voi" (IV, 19). și traieste mereu cu sentimentul, cu constiinta de parinte al parohiei lui. E unit cu ea prin inrudire sacra, de "sânge", pentru ca e inrudire prin "trupul și sângele lui Hristos", din care se impartaseste impreuna cu credinciosii, cu fiii lui duhovnicesti. Teologic vorbind, formeaza un trup cu ei. E inrudit cu ei, unit în aceeasi viata a lui Iisus Hristos, viata de credinta, nadejde, dragoste, bunatate, curatie sufleteasca, munca creatoare; în acelasi tel – binele tuturor. și cu grija parinteasca se nevoieste pentru ei, nu gindind, urmarind numai veniturile pe care pot ei sa I le ofere. Dupa spusa Apostolului: "Nu copiii sunt datori sa agoniseasca pentru parinti, ci parintii pentru copii" (II Cor. XII, 14). Ci veghind și ingrijindu-se el neincetat de ceea ce au ei trebuinta pentru binele și mintuirea lor. Traindu-le virtutile, ostenelile, bucuriile lor, grijile, scaderile, ratacirile sau necazurile lor; tuturor acestora aflindu-le inspirat o solutie, un raspuns. Inca prin glasul proorocului, Sfânta Scriptura zice: "Pe oaia ce ratacita și pierduta o voi intoarece la staul, pe cea ranita o voi lega, pe cea bolnava o voi intari, pe cea tare o voi pazi și voi pastori cu dreptate" (Ezechil XXXIV, 16). Ce Sfânta este aceasta chemare!
Noi toti care am primit taina sfintei Preotii, avem în fata constiintei acel moment liturghic de dupa sfintirea Darurilor, când Arhiereul Sfinților ne-a incredintat în mina Sfântul Agnet, Trupul lui Hristos, rostind: "Primeste odorul acesta si-l pastreaza pe El până la a doua și slavita venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are sa-l ceara de la tine". Acest gest sacru cuprinde în sinteza intreaga raspundere a preotului pentru trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe Sfântul altar, ci pentru intreg trupul Domnului – Biserica; și fiecare preot pentru parohia, biserica incredintata lui. Raspundere inaintea lui Dumnezeu și a celor incredintati spre pastorie.
Dar o raspundere unita cu increderea. Preotul nu slujeste niciodata singur. E impreuna cu Iisus Hristos, capul Bisericii a carui "preotie este, dupa cuvântul Prea Fericitului Patirarh Justinian, un act de slujire, de slujire nesfirsita până la jertfa" (15) și care a spus ucenicilor inainte de a se inalta de la ei: "Iata, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfirsitul veacurilor" (Matei XXXVIII, 20). – E impreuna cu Sfintii Apostoli și cu Sfintii Parinti, urmindu-le, citindu-I, implinindu-le cuvintele, indeosebi ale Sfintului Pavel catre ucenicii lui: Timotei și Tit (I Tim. III, 1-12; Tit I, 5-9). E impreuna cu credinciosii pe care slujindu-I și crescindu-I în "credinta, în adevar și în dragoste", "la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. IV, 13), preotul insusi se intareste prin ei, prin rivna, roadele și dragostea lor, asa cum toti facem aceasta experienta în viata Bisericii. Dar atunci la raspundere și incredere se adauga bucurie și nadejde. Bucurie ca iti implinesti o chemare și iti aduci ofranda, rodul tau. O ofranda smerit, dar în serviciul unor valori sacre: Biserica și neamul tau, Bucurie și nadejde în Acela care a mingiiiat și rasplatit pe inmultitorul talantilor: "Bine, slujitor bun și credincios".. (Matei XXV, 21).

 

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Prof. T. M. Popescu, Sfintenia și raspunderile preotiei, în "Studii teologice, IV (1952) nr. 3-4, p. 159.
2. Migne, P.G., 321 D.
3. Pr. Prof. I. G. Coman, Vocatie și pregatire pentru teologie, în "Studii teologice" VI (1954), nr. 5-6, p. 239.
4. + Teoctist, arhiepiscop și mitropolit, Preotia crestina, în "Mitropolia Olteniei", XXV (1973), nr. 9-10, p. 716.
5. Sf. Grigorie Teologul Apologia pentru fuga sa în Pant, trad. Pr. N. Donos, Husi, 1931.
6. în Eclesiastum II, 13, citat la P. Evdokinov în les Ages de la vie, Paris, 1964, p. 207.
7. P. G. XXIX, 213 C.
8. + Teoctist, arhiepiscop și mitropolit, ibidem.
9. P.G. XXXV, 498.
10. P.G. XXXVII, 1327.
11. Cuvintari la Praznice imparatesti, în Col."Izvoarele Ortodoxiei" vol. III. Bucuresti 1940 p. 185.
12. Vezi: † Antonie Plamadeala, episcop, vicar patriarhal, Biserica slujitoare, în "Studii teologice" XXIV (1972) nr. 5-8.
13. Cf. C. V. Gheorghiu, Saint Jan Bouche d’Or, Paris, 1957, p. 146.
14. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, trad. Pr. D. Fecioru, "Biserica Ortodoxa Romana, LXXV 91957), nr. 9-10, p. 964.
15. + Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Apostolat social, vol. X, p. 355.

Înapoi

 
 

 
 
 
 
 
 
Copyright Parohia Vărzaru. Toate drepturile rezervate. Web master: tavy_dum@gmail.com.com